Căderea Imperiului Roman de Vest
Odoacer era un lider mercenar în armata imperială romană atunci când a lansat revolta împotriva tânărului împărat. La Piacenza, el l-a învins pe generalul roman Orestes, puternicul tată al împăratului, iar apoi a cucerit Ravenna, capitala Imperiului de Vest din 402. Deși stăpânirea romană a continuat în Orient, încoronarea lui Odoacru a marcat sfârșitul Imperiului Roman inițial, care își avea centrul în Italia.
Specialiștii în istoria Imperiul Roman au ajuns la concluzia că acest măreț imperiu s-a prăbușit din cauza a 8 motive principale:
1. Invazii ale triburilor barbare
Cea mai simplă teorie pentru prăbușirea Romei occidentale pune căderea pe seama unui șir de pierderi militare suferite în fața unor forțe exterioare. Roma se încurcase cu triburile germanice timp de secole, dar în anii 300, grupuri „barbare” precum goții au invadat dincolo de granițele Imperiului. Romanii au supraviețuit unei revolte germanice la sfârșitul secolului al IV-lea, dar în 410 regele vizigot Alaric a reușit să jefuiască cu succes orașul Roma. Imperiul a petrecut următoarele câteva decenii sub o amenințare constantă înainte ca „Orașul Etern” să fie atacat din nou în 455, de data aceasta de către vandali. În cele din urmă, în 476, liderul germanic Odoacer a organizat o revoltă și l-a detronat pe împăratul Romulus Augustulus. De atunci încolo, niciun împărat roman nu va mai domni vreodată de la un post din Italia, ceea ce i-a determinat pe mulți să citeze anul 476 ca fiind anul în care Imperiul de Vest a primit lovitura de grație.
2. Probleme economice și dependența excesivă de munca sclavilor
Chiar dacă Roma era atacată de forțe exterioare, se prăbușea și din interior datorită unei crize financiare grave. Războaiele constante și cheltuielile excesive au ușurat în mod semnificativ visteria imperială, iar impozitarea opresivă și inflația au mărit decalajul dintre bogați și săraci. În speranța de a evita taxele, mulți membri ai claselor bogate au fugit chiar în mediul rural și au înființat fiefuri independente. În același timp, imperiul a fost zguduit de un deficit de forță de muncă. Economia Romei depindea de sclavi pentru a cultiva câmpurile și pentru a lucra ca meșteșugari, iar puterea sa militară a furnizat în mod tradițional un aflux proaspăt de popoare cucerite pentru a le pune la muncă. Dar când expansiunea s-a oprit în secolul al II-lea, aprovizionarea Romei cu sclavi și alte comori de război a început să se epuizeze. O nouă lovitură a fost dată în secolul al V-lea, când vandalii au revendicat Africa de Nord și au început să perturbe comerțul imperiului, cutreierând Mediterana ca pirați. Cu o economie care se clătina și o producție comercială și agricolă în declin, Imperiul a început să piardă controlul asupra Europei.
3. Ascensiunea Imperiului de Răsărit
Soarta Romei de Vest a fost parțial pecetluită la sfârșitul secolului al III-lea, când împăratul Dioclețian a împărțit Imperiul în două jumătăți – Imperiul de Vest, cu sediul în orașul Milano, și Imperiul de Est, în Bizanț, cunoscut mai târziu sub numele de Constantinopol. Divizarea a făcut ca imperiul să fie mai ușor de guvernat pe termen scurt, dar, în timp, cele două jumătăți s-au îndepărtat. Estul și Vestul nu au reușit să colaboreze în mod adecvat pentru a combate amenințările externe, iar cele două părți s-au certat adesea pentru resurse și ajutor militar. Pe măsură ce prăpastia s-a adâncit, Imperiul de Est, în mare parte vorbitor de limbă greacă, a crescut în bogăție, în timp ce Vestul vorbitor de limbă latină a intrat în criză economică. Cel mai important, puterea Imperiului de Est a servit la devierea invaziilor barbare către Vest. Împărați precum Constantin s-au asigurat că orașul Constantinopol era fortificat și bine păzit, dar Italia și orașul Roma – care avea doar o valoare simbolică pentru mulți din Est – au fost lăsate vulnerabile. Structura politică occidentală avea să se dezintegreze în cele din urmă în secolul al V-lea, dar Imperiul de Răsărit a rezistat sub o anumită formă încă o mie de ani înainte de a fi copleșit de Imperiul Otoman în anii 1400.
4. Supraexpansiunea și cheltuielile militare exagerate
La apogeul său, Imperiul Roman se întindea de la Oceanul Atlantic până la râul Eufrat, în Orientul Mijlociu, dar măreția sa ar putea fi și căderea sa. Cu un teritoriu atât de vast de guvernat, imperiul s-a confruntat cu un coșmar administrativ și logistic. Chiar și cu excelentele lor sisteme rutiere, romanii nu reușeau să comunice suficient de rapid sau de eficient pentru a-și gestiona proprietățile. Roma s-a străduit să adune suficiente trupe și resurse pentru a-și apăra frontierele de rebeliunile locale și de atacurile externe, iar în secolul al II-lea, împăratul Hadrian a fost nevoit să construiască celebrul său zid în Britania doar pentru a ține inamicul la distanță. Pe măsură ce din ce în ce mai multe fonduri au fost direcționate către întreținerea militară a imperiului, progresul tehnologic a încetinit, iar infrastructura civilă a Romei s-a degradat.
5. Corupția guvernamentală și instabilitatea politică
Dacă mărimea pur și simplu a Romei făcea dificilă guvernarea, o conducere ineficientă și inconsecventă nu făcea decât să amplifice problema. A fi împărat roman a fost întotdeauna o slujbă deosebit de periculoasă, dar în timpul tumultuoselor secole al doilea și al treilea aproape că a devenit o condamnare la moarte. Războiul civil a aruncat imperiul în haos, iar peste 20 de bărbați au preluat tronul în decurs de numai 75 de ani, de obicei după uciderea predecesorului lor. Garda pretoriană – gărzile de corp personale ale împăratului – asasina și instala noii suverani după bunul plac, iar o dată chiar a scos la licitație locul la cel mai mare ofertant. Putregaiul politic s-a extins și la Senatul roman, care nu a reușit să tempereze excesele împăraților din cauza propriei sale corupții și incompetențe generalizate. Pe măsură ce situația se înrăutățea, mândria civică a scăzut și mulți cetățeni romani și-au pierdut încrederea în conducerea lor.
6. Sosirea hunilor și migrația triburilor barbare
Atacurile barbarilor asupra Romei au fost parțial cauzate de o migrație în masă provocată de invazia hunilor în Europa la sfârșitul secolului al IV-lea. Când acești războinici eurasiatici au năvălit prin nordul Europei, au împins multe triburi germanice la granițele Imperiului Roman. Romanii au permis cu reticență membrilor tribului vizigoților să treacă la sud de Dunăre și să intre în siguranța teritoriului roman, dar i-au tratat cu o cruzime extremă. Potrivit istoricului Ammianus Marcellinus, oficialii romani i-au obligat chiar și pe goții înfometați să-și vândă copiii în sclavie în schimbul cărnii de câine. Prin brutalizarea goților, romanii au creat un inamic periculos în interiorul propriilor granițe. Când asuprirea a devenit prea greu de suportat, goții s-au revoltat și, în cele din urmă, au înfrânt o armată romană și l-au ucis pe împăratul Valens al Orientului în timpul Bătăliei de la Adrianopol din 378 d.Hr. Romanii șocați au negociat o pace șubredă cu barbarii, dar armistițiul s-a destrămat în 410, când regele goților Alaric s-a deplasat spre vest și a jefuit Roma. Odată cu slăbirea Imperiului de Vest, triburi germanice precum vandalii și saxonii au reușit să treacă granițele acestuia și să ocupe Britania, Spania și Africa de Nord.
7. Creștinismul și pierderea valorilor tradiționale
Declinul Romei a coincis cu răspândirea creștinismului, iar unii au susținut că ascensiunea unei noi credințe a contribuit la căderea imperiului. Edictul de la Milano a legalizat creștinismul în 313, iar mai târziu a devenit religie de stat în 380. Aceste decrete au pus capăt unor secole de persecuții, dar este posibil să fi erodat și sistemul tradițional de valori roman. Creștinismul a înlocuit religia romană politeistă, care îl considera pe împărat ca având un statut divin, și a mutat, de asemenea, accentul de pe gloria statului pe o singură divinitate. Între timp, papii și alți lideri bisericești au preluat un rol tot mai important în afacerile politice, complicând și mai mult guvernarea. Istoricul din secolul al XVIII-lea Edward Gibbon a fost cel mai faimos susținător al acestei teorii, dar de atunci, punctul său de vedere a fost criticat pe scară largă. În timp ce răspândirea creștinismului ar fi putut juca un mic rol în limitarea virtuții civice romane, majoritatea cercetătorilor susțin acum că influența sa a pălit în comparație cu factorii militari, economici și administrativi.
8. Slăbirea legiunilor romane
În cea mai mare parte a istoriei sale, armata Romei a fost invidiată de lumea antică. Dar, în timpul declinului, componența legiunilor odinioară puternice a început să se schimbe. Incapabili să recruteze suficienți soldați din rândul cetățenilor romani, împărați precum Dioclețian și Constantin au început să angajeze mercenari străini pentru a-și susține armatele. Rândurile legiunilor s-au îmbogățit în cele din urmă cu goți germani și alți barbari, atât de mult încât romanii au început să folosească cuvântul latin „barbarus” în loc de „soldat”. În timp ce acești soldați germani s-au dovedit a fi războinici feroce, ei aveau, de asemenea, puțină sau deloc loialitate față de imperiu, iar ofițerii lor însetați de putere se întorceau adesea împotriva angajatorilor lor romani. De fapt, mulți dintre barbarii care au jefuit orașul Roma și au dărâmat Imperiul de Vest își câștigaseră tresele militare în timp ce serveau în legiunile romane.
