Schimbările de la frontierele Imperiului Roman în secolul al III-lea
Imperiul Roman a reprezentat una dintre cele puternice civilizații care au existat în istoria omenirii, atingând maximul teritorial în timpul domniei împăratului Traian, având în control teritorii extrem de vaste. În primele două secole, imperiul a cunoscut o perioada de stabilitate și prosperitate fără precedent. A urmat apoi o perioada instabilă și astfel, declinul imperiului a început sub domnia împăratului Commodus. În secolul al III-lea, imperiul a traversat o perioada de criză ce i-a amenințat existența și integritatea teritorială, dar a fost reunificat de împăratul Aurelian. În efortul de a stabiliza imperiul, Dioclețian a împărțit imperiul între două curți imperiale diferite în estul grecesc și vestul latin.
Creștinismul a luat amploare în secolul al IV-lea, devenind religia oficială a imperiului în urma Edictului de la Milano din 313 sub domnia lui Constantin cel Mare și a celui de la Tesalonica din 380. După moartea împăratului Teodosiu I din 395, imperiul a fost împărțit definitiv între fii săi Arcadius și Honorius, în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit.
Primele decenii ale secolului al III-lea au adus o serie de probleme pentru frontierele lumii romane, după ce au început să apară noi state puternice, care începeau să pună pretenții asupra teritoriilor imperiului.
La răsărit de Eufrat, tânăra dinastie regală a Sassanizilor punea bazele unui nou Imperiu persan. În aceeaşi perioadă, la graniţele de nord ale Imperiului Roman se constituiseră mari confederaţii de triburi germanice. Către jumătatea secolului al III-lea, aceste triburi au început să atace provinciile romane din sudul Rinului şi Dunării, ajungând în scurt timp o ameninţare dintre cele mai grave. La începutul anilor 270, împăratul Aurelian s-a văzut nevoit să înconjoare cu ziduri însăşi Cetatea Eternă.
Inamicii care atacau frontiera erau prea numeroşi pentru a putea fi opriţi de trupele răsfirate ale Imperiului Roman
Imperiul Roman se găsea într-o situaţie nouă şi destul de dificilă. Aceste atacuri concomitente la mai multe frontiere făceau aproape imposibil transferul de trupe dintr-o zonă ameninţată în alta, și de asemenea începea să se resimtă și lipsa împăraților, ceea ce a dus la un vid de putere în mai multe regiuni.
Armatele din zonele ameninţate au ajuns astfel să-i proclame adesea împăraţi pe comandanţii care reuşeau să-i oprească pe invadatori. În felul acesta, armata romană a devenit curând forţa politică decisivă în alegerea împăraţilor, destabilizând ca urmare instituţia imperială. Împăraţii erau adesea ucişi pentru că nu aveau destul succes pe câmpul de luptă sau pentru că nu reuşeau să obţină în suficientă măsură sprijinul ofiţerilor şi al soldaţilor pe care îi comandau.
În 260, unul dintre generalii trupelor de pe Rin, Postumus, a proclamat în provinciile din Occident un „Imperiu al Galliilor”, care a existat ca entitate autonomă până în 274. În celălalt capăt al lumii romane, pe Eufrat, în confuzia care a urmat căderii în captivitate a împăratului Valerian, apărarea regiunii a fost asumată de un principe local, Odaenathus, din vestitul oraş comercial Palmyra.
