Bătălia de pe Somme descrisă în jurnalul unui soldat britanic: „Dormeam cam o oră pe zi, întotdeauna în picioare”
Jurnalul pierdut al lui Harry Drinkwater dezvăluie dramele zilnice ale militarilor în timpul Bătăliei de pe Somme, ilustrând o realitate sumbră, marcată de oameni care și-au ucis proprii camarazi în haosul bătăliei.
„Joi, 16 decembrie 1915
Am ajuns astăzi la Suzanne după un marș foarte dificil. Suntem cazați în corturi, câte 12 oameni în fiecare, cantonate între inamic și artileria noastră grea. În timpul nopții, se văd mici fante de lumină care strălucesc din corturi pe bălțile de apă de afară și dau impresia unui tărâm de basm. Mâine vom intra în tranșee. Mă întreb ce fel de spectacol vom face.
Duminică, 19 decembrie
Nu există cuvinte pentru a descrie aceste condiții. Nu ne luptăm cu germanii, ci cu vremea. La o oră de la plecare, eram în noroi și apă până la genunchi. Noroiul se adâncea treptat pe măsură ce avansam de-a lungul tranșeului. Nu ajunsesem prea departe până când a trebuit să ne ferim; inamicul trimitea salutul lor de seară cu obuze. Pentru a avansa, am folosit ambele mâini cu care mă sprijineam de marginea tranșeelor. După o oră și jumătate, am ajuns în prima linie. Apoi m-am îndreptat spre adăpost. Ce priveliște! Imaginați-vă o cameră sub pământ cu pereți noroioși. Podeaua este acoperită cu 30 de centimetri de noroi.
Marți, 21 decembrie
Bombardament puternic la ora 11.00. Am auzit o bubuitură puternică. Adăpostul de lângă noi a luat foc, iar instructorul nostru odată cu el. Am participat la evacuarea acestuia, dar înainte de a-l putea transporta a murit – prima noastră întâlnire cu moartea. Sunt epuizat, scârbit de tot.
Crăciunul în tranșee
Sâmbătă, 25 decembrie
După cinci zile petrecute în tranșee, suntem recunoscători că încă mai putem merge. Am dormit cam o oră pe zi, mereu în picioare. Adesea, când din pură oboseală ațipesc, sunt trezit de un șobolan pe umăr sau îl simt cum îmi trece peste cap. Majoritatea rațiilor nu ajung la noi pentru că tranșeele de comunicații sunt permanent inundate și bombardate. Mâncăm cu mâinile pline de noroi și mulți s-au îmbolnăvit de dizenterie din această cauză. Eu, împreună cu ceilalți, am făcut cu regularitate ture la linia de tragere. Este o treabă foarte sinistră să stai și să te uiți peste marginea tranșeelor și să-ți imaginezi că fiecare zgomot pe care îl auzi este produs de un german. Un șobolan care aleargă prin față este suficient pentru a ne atrage atenția. În fiecare dimineață, cu o oră înainte de răsăritul soarelui, un om stă în tranșee până la ivirea zorilor. Asta, în cazul în care germanii revin la vechiul obicei de a ataca chiar înainte de răsărit. În această dimineață de Crăciun, mi-am dat jos cămașa și am spălat-o. Era greoaie din cauza noroiului. Aveam o singură cădiță de baie, fără săpun, la vreo 50 de oameni.
Din nou pe linia de tragere și aproape până la brâu în noroi. Am găsit o nouă distracție – la lăsarea întunericului, punem o bucată mică de brânză la capătul baionetei, așteptăm ca un șobolan să muște și apoi apăsăm pe trăgaci.
Sâmbătă, 8 ianuarie 1916
În jurul orei 3.30 am auzit zgomote care păreau să fie sârme care se ating între ele. Jumătate de oră mai târziu, o santinelă a observat doi bărbați care se ridicau din pământ la aproximativ 30 de metri în fața tranșeelor noastre. Cu toții am deschis foc rapid. În zorii zilei, am văzut rezultatul: un german mort zăcea la aproximativ 20 de metri în față. Împrăștiate în jur erau aproximativ o duzină de grenade de mână. Dacă ar mai fi durat încă cinci minute, tranșeul nostru ar fi fost aruncat în aer.
Sâmbătă, 20 mai
Unul dintre băieții noștri și-a ridicat capul și umerii deasupra tranșeelor și a fost imediat împușcat în cap.”
Jurnalul lui Harry Drinkwater dezvăluie poveștile cutremurătoare ale războiului și experiențele intense trăite de soldați în tranșee. În mijlocul epuizării și a adversităților inimaginabile, oamenii își găseau puterea de a continua să lupte și să supraviețuiască. Aceste însemnări ne aduc aminte de curajul și sacrificiul acestor eroi necunoscuți, care au suferit atât fizic, cât și psihic. Jurnalul servește drept o mărturie veridică a tragediilor și dramelor umane din război și ne încurajează să reflectăm asupra prețului teribil al conflictelor armate și asupra importanței păcii și înțelegerii în societatea actuală.
