Abordarea „sinceră și onestă” a istoriei lipsea cu desăvârșire din istoriografia românească. În ceea ce privește campania armatei române în Ungaria, Florin Constantiniu arată că autoritățile române au fost forțate să acționeze prin strategia lui Béla Kun. Liderul bolșevic maghiar spera că România va putea fi eliminată „prin atacul combinat sovieto-ungar și a păstrat un contact telegrafic neîntrerupt cu Lenin”, fapt ce a fost însă distrus de intervenția românească.
Béla Kun a decis să treacă la ofensivă, ceea ce a atras intervenția românească
Încurajat de victoriile împotriva Cehoslovaciei, Béla Kun a decis, în primăvara anului 1919, să treacă la ofensivă împotriva forțelor românești poziționate de-a lungul Tisei, prezentând această acțiune ca fiind una care „împlinește cererea făcută de Consiliul Suprem Interaliat guvernului român de a-și retrage trupele de pe Tisa pe linia de demarcație de la Crișana”.
La Paris, atitudinea Aliaților față de România a fost ambiguă. Pe de o parte, președintele american Woodrow Wilson și premierul britanic Lloyd George puneau căderea guvernului Károly – pentru ei un moderat – pe seama ofensivei trupelor române și îi reproșau lui Brătianu înaintarea armatei române până la râul Tisa; pe de altă parte, văzând succesele ungurești împotriva cehoslovacilor, mareșalul Foch a insistat pentru o campanie militară împotriva Ungariei, pentru care doar România nu a manifestat rezerve și nu a prezentat nicio cerere. Florin Constantiniu spunea că: „atitudinea Bucureștiului a fost determinată de două motive: amenințarea maghiară permanentă și dorința de a îmbunătăți relațiile cu Aliații – nemulțumită de fermitatea lui Brătianu în refuzul de a accepta clauze care atingeau suveranitatea țării”.
Republica Sovietică Maghiară ca o „alternativă socialistă”
Referitor la modul în care istoriografia maghiară prezintă Republica Sovietică Maghiară ca o „alternativă socialistă”- în opoziție cu soluția „burgheză”- de rezolvare a problemei naționale, Florin Constantiniu face următoarele observații:
„Referindu-se la Republica Sfatului care a fost proclamată la 21 martie 1919, Histoire de la Transylvanie (1992) scrie că ” după Rusia, se înființa un al doilea stat proletar, ceea ce făcea ca națiunile din bazinul dunărean să întrevadă o cotitură în istorie”. Autorii susțin că „Republica Sfaturilor” a stabilit o nouă orientare atât în politica externă, cât și în cea a naționalităților. Aceasta nu se mai baza pe integritatea teritorială – era clar disociată de politica națională a regimului democratic al lui Károly – dar a refuzat, de asemenea, să cedeze necondiționat anumite regiuni ale țării, armatelor țărilor vecine care aveau intenții imperialiste evidente”. Terminologia autorilor maghiari, moștenită din istoriografia marxistă, este de neocolit! Ei amintesc că Republica Sfatului „a promis, de asemenea, să lupte împotriva boierilor români”, invitându-i pe proletarii români să facă o alianță, și că liderii de la Budapesta „erau ferm convinși că mișcarea muncitorească revoluționară va desființa frontierele și va crea un stat internațional unitar, al cărui temelie să fie fraternitatea muncitorilor, sub forma unei republici federale”.
Este incontestabil că la Budapesta existau socialiști și comuniști cu vederi „internaționaliste”, că aceștia din urmă așteptau izbucnirea revoluției mondiale, prăbușirea statelor burgheze și apariția unei frății universale a proletarilor. Dar naționalismul era mult mai puternic decât ideologiile de stânga. Șeful misiunii militare franceze de la Praga, generalul Pellé, scria la 6 iulie 1919 că „ungurii sunt hotărâți să restabilească vechile granițe ale țării lor”: așadar, nu desființarea frontierelor, ci restabilirea lor”.
„Intervenția românească împotriva regimului bolșevic maghiar a fost solicitată chiar de reprezentanții fostei clase politice”
Consiliul Suprem Interaliat, divizat și indecis, a ales să nu dea curs propunerii mareșalului Foch atunci când Budapesta a luat inițiativa și a început ofensiva pe frontul de la Tisa la 20 iulie. Chiar dacă era de așteptat, atacul i-a făcut să se clatine pe apărătorii români: trupele maghiare au trecut Tisa și au reușit să creeze un cap de pod. După o săptămână de lupte crâncene, ofensiva maghiară a fost oprită, iar inamicul a fost împins înapoi. De data aceasta, ignorând cererile Consiliului Suprem Interaliat care cerea oprirea avansului românesc, Brătianu și Înaltul Comandament Român erau hotărâți să pună capăt, o dată pentru totdeauna, ostilităților româno-maghiare. Decizia a fost motivată de nevoia sa de securitate, dar și de prestigiu.
Béla Kun nu a renunțat la speranța că România va fi neutralizată de un atac comun ruso-ungar și a menținut în acest scop un contact telegrafic neîntrerupt cu Lenin. Amenințarea unui război pe două fronturi a existat atâta timp cât Budapesta și Moscova au format o alianță. Prin urmare, înlăturarea guvernului lui Béla Kun era o necesitate.
Intervenția românească împotriva regimului bolșevic maghiar a fost cerută chiar de reprezentanții fostei clase politice care a fost înlăturată de la putere de Béla Kun. Încă din 10 iulie, fostul prim-ministru Gyula Andrássy, prinț de Windischgrätz și fostul ministru Vázsonyi Vilmos, i-au cerut ajutorul lui N. Petrescu-Comnen (pe atunci șef al Biroului Român de Presă de la Berna) pentru ca România să intervină și să colaboreze cu restul forțelor anticomuniste din Ungaria (la Szeged se formase deja un guvern conservator), în vederea răsturnării regimului comunist prin ocuparea Budapestei. Potrivit lui Vázsony, „singura putere capabilă să elimine bolșevismul din centrul Europei este România”. El a continuat: „Numai cu ajutorul dumneavoastră putem să ne salvăm țara și să restabilim pacea și ordinea în inima Europei”.
Florin Constantiniu a subliniat că: „Lichidarea focarului comunist maghiar – un fel de filială a Moscovei la Dunărea Mijlocie – corespundea atât intereselor României, cât și stabilității Europei”.
Sursa: Europecentenary.eu
