Forțele bolșevice amenințau deja România dinspre nord și dinspre est, iar acum, armata bolșevică maghiară nou constituită a început pregătirile pentru o ofensivă militară în vest. Alexandru Vaida-Voevod considera însă că trebuie să avem într-un final relații bune cu toate statele vecine.
În noaptea de 15 spre 16 aprilie, trupele românești staționate în Munții Apuseni au fost atacate
Contraofensiva românilor a fost declanșată la scurt timp după aceea și, în doar cinci zile, trupele române au reușit să-i respingă pe maghiari. Orașele Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta au căzut, iar la 30 aprilie, soldații români au ajuns la râul Tisa. Chiar și așa, serviciile de informații militare arătau că România se afla încă sub amenințarea unei invazii comune a trupelor rusești bolșevice din nord și est, precum și a trupelor bolșevice maghiare.
Istoricul american Glenn E. Torrey notează că:
„Aflați ferm pe poziții de-a lungul malului estic al Tisei, românii s-au confruntat cu o altă decizie. Unii lideri aliați, în special cei din armata franceză, doreau ca armata română să-și continue înaintarea spre Budapesta pentru a dezarma regimul Kun, care crea probleme din ce în ce mai mari. Românii au ezitat. Nu voiau să acționeze singuri și să fie acuzați de imperialism. De asemenea, aveau probleme la frontierele sale estice, unde socialistul român renegat Christian Rakovski, acum comisar sovietic pentru Ucraina, amenința să invadeze Basarabia. Când forțele sale au reușit să alunge din Odessa forțele de intervenție aliate la începutul lunii aprilie, această amenințare părea credibilă. După ce au transferat trupe în est, românii și-au menținut pozițiile de pe Tisa în lunile mai, iunie și cea mai mare parte a lunii iulie, în timp ce liderii aliați de la Paris încercau să ajungă la un acord privind modul de rezolvare a situației din Ungaria. Armata română s-a odihnit în această perioadă, în timp ce Kun și conducerea sa militară și-au îndreptat atenția de la campania din est de pe Tisa, către campania din nord împotriva forțelor cehe din Slovacia”.
În vara anului 1919, Comandamentul maghiar plănuia o ofensivă majoră împotriva României și chiar se gândea să facă joncțiunea cu trupele bolșevice din Ucraina
Ofensiva armatei maghiare a început la 20 iulie 1919 și a reușit să străpungă apărarea românească. Pentru câteva zile, acțiunea soldaților maghiari părea să aibă succes. Cu toate acestea, Marele Cartier General român a decis un contraatac care a trimis forțele maghiare în dezordine. La 27 iulie 1919, primele trupe românești au trecut Tisa și au avansat spre Budapesta. Primele escadroane ale Brigăzii 3 Roșiori, conduse de colonelul Gheorghe Rusescu, au intrat fără să tragă un foc de armă în capitala ungară la 3 august. A doua zi, trupele Diviziei 1 Vânători au intrat în Budapesta, iar la 18 august au defilat în fața generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor române din Transilvania, pe bulevardul Andrassy.
„Cumințenia Budapestei, o valoare simbolică”, considera Alexandru Vaida-Voevod
Istoricul român Florin Constantiniu susține că:
„Prezența trupelor românești în capitala Ungariei a fost și o problemă de prestigiu. Când au intrat în Budapesta, la 4 august 1919, în locul unui guvern controlat de Béla Kun, de la 1 august se afla la putere așa-numitul „guvern sindicalist” condus de socialiștii de dreapta Gyula Peidl și Károly Peyer, ambii ostili comuniștilor. Ocuparea Budapestei de către armata română a avut o valoare simbolică pentru români: era o compensație pentru secolele de opresiune și umilință îndurate în Transilvania. Fără o astfel de satisfacție pentru opinia publică românească, reconcilierea dintre cele două popoare și state ar fi fost dificilă. Ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autoritățile militare române au avut o atitudine corectă și au ajutat populația prin diverse acțiuni umanitare)”.
De altfel, personalități politice românești precum Al. Vaida-Voevod au considerat că relațiile bilaterale dintre cele două țări ar trebui să fie în termeni prietenoși: „Ungurii au fost ieri dușmanii noștri, astăzi sunt cei învinși și mâine dorim ca ei să ne fie prieteni”.
Patru luni mai târziu, când armata română s-a retras din Ungaria, forțele conservatoare, eliberate de teama de comunism, au reluat politica tradițională de ostilitate față de România. În octombrie 1919, amiralul Miklós Horthy, viitorul regent al Ungariei, a declarat:
„Inamicul numărul unu al Ungariei este România, deoarece cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și deoarece este cel mai puternic dintre statele vecine. De aceea, principalul obiectiv al politicii noastre externe este să ne rezolvăm problemele cu România prin recurgerea la arme”.
Planul lui Alexandru Vaida-Voevod pentru relații bune cu toate statele vecine avea astfel să fie blocat.
Sursa: Europecentenary.eu
