Cazul a scandalizat opinia publică şi a rămas pentru următorii ani în mentalul colectiv al societății
Armata Română după Primul Război Mondial se afla într-o stare modestă în ceea ce privește dotarea tehnică şi logistică, fiind necesare investiții pentru a proteja noul stat național reîntregit. Astfel, după 1920, Armata Română a început un amplu program de modernizare, însă condiţiile politice şi financiare nefavorabile au dus la o finanţare necorespunzătoare cu nevoile acesteia.
Unul dintre principalele motive ar fi lipsa unei industrii de armament autohtone, iar singura soluție o reprezentau furnizorii externi (prețuri mari în raport cu posibilitățile financiare ale țării). Un al doilea motiv a fost reprezentat de contractele de înarmare pe care statul român a reuşit să le contracteze.
Spre finalul anilor 1930, Armata nu se putea lăuda cu un armament raportat la nevoile vremurilor respective. Mai mult decât atât, contractele de livrări de armament erau oferite mai multor furnizor, fiecare utilizându-și standardele și aparatele diferite, care la rândul lor necesitau întreținere sau piese de schimb corespunzătoare. Această lipsă de omogenitate apăsa şi mai mult asupra bugetului, şi aşa foarte redus, al Armatei.
Cum a început scandalul
În data de 17 martie 1930, Ministerul Apărării Naţionale a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, în valoare de 1.250 milioane lei pentru puşti mitraliere şi 5.500 milioane lei pentru tunuri (în total 6,75 miliarde lei). După cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată. Totodată, România încerca în acest fel să-şi onoreze angajamentele economice faţă de Mica Înţelegere (în speţă cu Cehoslovacia), alianţă care până atunci nu jucase decât un rol minor. Din partea Ministerului a semnat generalul Henri Cihoski.
Primele probleme apar la un an după semnarea contractului
În 1931, la numai un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli. Noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii. Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul. În ciuda diferendelor, contractul se derulează în continuare.
În aceste condiții, în primăvara anului 1933, la trei ani de la semnarea contractului, un telefon anonim a dus la o percheziție la sediul firmei din București, pe motiv că nu ar fi fost plătite în mod corect impozitele către stat. În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării, cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament. Pe lângă acestea sunt descoperite liste cu sume mari de bani – circa 25 milioane lei, alocaţi unor nume codificate.
Reacția inițială a autorităților
Ministrul justiţiei, ţărănistul Mihai Popovici, sistează percheziţia şi încearcă să muşamalizeze rapid cazul. În aceeaşi seară, Bruno Seletzki pătrunde înapoi în sediul firmei, rupe sigiliile şi sustrage mai multe documente. Toate acestea scapă presei, care nu întârzie să publice articole incendiare despre „Afacerea Škoda”. Scandalul se extinde rapid şi în Parlament. Sub presiunea opiniei publice şi a Parlamentului, pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki. Implicat direct, generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide. Presa vremii menţiona următoarele: “Generalul moare sărac; el a fost un om sobru şi a dus o viaţă austeră. În armată ocupa un loc proeminent.”
Aparent, scandalul se stinge odată cu condamnarea lui Seletzki la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare de sigiliu. Seltezki este apoi expulzat din România. Cu toate acestea, rămân nedesluşite chestiunea persoanelor mituite care se aflau în spatele denumirii cifrate Paelaelibus, precum şi a sumei de 25 milioane mită.
În urma unui demers, se profilează soluţia constituirii unei comisii parlamentare care să ancheteze cazul în detaliu. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934. Comisia Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie.
Cercetările au durat foarte mult, până pe 7 decembrie 1934, iar raportul comisiei a intrat în discuţie abia la şedinţa din 8 martie 1935
Raportul a stabilit în primul rând că statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.
În ce priveşte chestiunea responsabilităţilor, comisia parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane. Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul Cihoski, cel care semnase contractul. Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziţia din 10 martie 1933. În sfârşit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.
Acuzaţia lui Maniu la adresa comisarului regal Pompoiu, aluziile la camarila regală, deschid pista unei implicări la nivel înalt, cu concursul regelui Carol al II-lea. Maniu face mai multe declaraţii publice, însă multe sunt cenzurate. Atacurile la adresa Elenei Lupescu, pe care Maniu o considera adevărata responsabilă, sunt complet suprimate din declaraţiile sale publice. În fapt, Elena Lupescu era personajul cheie din camarila regelui Carol al II-lea. Maniu o acuza că vrea să desfiinţeze instituţiile fundamentale ale statului. Ţinta atacului ar fi fost Iuliu Maniu, iar afacerea ar fi fost un instrument util camarilei pentru compromiterea lui.
Cu toate că neclarităţile nu fuseseră nici pe departe elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nou contract cu Škoda, de fapt o reeditare a contractului iniţial. La comanda iniţială mai sunt adăugate câteva baterii de tun, pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie 1935, contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat.
În procesul intentat celor acuzaţi, toţi cei implicaţi au fost achitaţi în februarie 1936. Justiţia nu a putut proba vinovăţia nici unuia dintre acuzaţi: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele pentru Sică Georgescu. Singurul condamnat rămâne cehul Seletzki.
Afacerea Škoda a avut numeroase implicaţii pentru viaţa politică din România interbelică, scoțând la iveală „dușmănia” dintre cele două partide de tradiție: PNL și PNȚ. De acest deficit de încredere față de partidele politice a beneficiat în special Mişcarea Legionară, care avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea clasei partidelor politice, a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care avea să instaureze dictatura regală.
Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, încălcarea secretelor de stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale.
