Membrii comunității au participat activ, în perioada medievală, la modelarea și controlarea comportamentului reciproc, inclusiv a celui sexual, prin bârfe și turnătorii către autorități atunci când au observat comportamente pe care le socoteau nelalocul lor.
Legea a guvernat sexul și căsătoria în epoca medievală la fel ca și în prezent, dar se implica mai mult în unele dintre aspectele intime ale vieții oamenilor.
Una dintre arenele publice în care legea avea jurisdicție asupra vieții private a cetățenilor era instanța consistorială, iar dosarele care supraviețuiesc din perioada medievală târzie a Angliei conțin o multitudine de povești care fac lumină asupra atitudinilor medievale față de sex, scandal și lege.
Ce au fost instanțele consistoriale?
Sistemul de justiție din Anglia medievală era similar cu cel modern, în sensul că existau diferite tipuri de instanțe pentru diferite tipuri de cauze. Pe de o parte, existau curțile regale sau seculare.
Pe de altă parte, erau instanțele consistoriale care erau prezidate de un judecător ecleziastic din dieceza locală.
Jurisdicția instanțelor bisericești a încorporat în general cazuri legate de păcăt (inclusiv curvie sau adulter), sau de sacramente (inclusiv căsătorie) și cazuri care implicau membri ai clerului.
Au existat două tipuri principale de cazuri de care s-au ocupat instanțele consistoriale, primul fiind cazuri de infracțiuni „penale”, în care cineva a mărturisit sau a fost acuzat de o infracțiune împotriva moralității sau a dreptului canonic al bisericii.
Al doilea tip a fost similar cu procesele civile, în care reclamanții puteau deschide un proces din motive precum executarea contractelor de căsătorie, solicitarea de daune pentru defăimare sau despăgubiri pentru încălcarea unui contract.
Abaterea sexuală putea fi adusă în instanță fie ca o infracțiune, fie ca o acțiune civilă, sau putea fi tratată și în instanțele laice, în funcție de natura cazului.
Sexul ilicit
Conform legii moderne, există puține „ilegalități” atunci când vine vorba de sex, iar acestea se limitează la cazuri precum violul sau incestul. Conform legii medievale existau mult mai multe categorii de sex ilegal, în conformitate cu legile canonice ale bisericii.
Sexul a fost considerat legal doar atunci când a avut loc în cadrul căsătoriei, cu intenția de a concepe un copil.
Sexul între oameni necăsătoriți era considerat păcăt.
Deși era inacceptabil din punct de vedere social ca o femeie necăsătorită să facă sex, întrucât onoarea și valoarea ei erau definite de reputația sa sexuală, bărbații era de așteptat să întrețină relații sexuale premaritale. Palmaresul sexual a îmbunătățit statutul și reputația unui bărbat, mai degrabă decât să-i dăuneze.
Însă, sexul premarital nu era cea mai gravă infracțiune împotriva moralității – adulterul, incestul și sexul cu o călugăriță erau considerate mai grave, în special incestul.
Sexul dintre clerici și enoriașii lor a fost, de asemenea, considerat o infracțiune gravă, deoarece oamenii bisericii au fost definiți de legile canonice drept „părinți” ai turmei lor spirituale și, prin urmare, au împărtășit „rudenie spirituală” cu membrii comunității lor. În aceste cazuri, definiția incestului a inclus și „rude spirituale”.
Vârsta consimțământului a fost, de asemenea, diferită în Evul Mediu. În timp ce sexul cu un minor sub 16 ani este ilegal în majoritatea societăților occidentale moderne, copiii de peste 7 ani au putut în mod legal să-și dea acordul preliminar în perioada medievală.
Vârsta consimțământului deplin a fost de 14 ani, dar fetele cu vârsta de 12 ani sau mai mult și-au putut da acordul legal în cazul unui contract de căsătorie.
Era neobișnuit ca majoritatea fetelor să se căsătorească așa de tinere, cu excepția cazului în care aparțineau aristocrației sau claselor dominante.
La fel ca în majoritatea societăților țărănești, oamenii de rând din Anglia medievală au avut tendința de a se căsători în adolescența târzie sau pe la 20 de ani și au avut mulți copii după căsătorie.
Ratele mortalității atât la adulți, cât și la copii au fost mult mai mari decât sunt astăzi, așa că nu-și puteau permite să aștepte mult timp pentru a se căsători, mai ales că nașterea era din ce în ce mai periculoasă pe măsură ce femeia îmbătrânea.
Datoria căsătoriei
Persoanele căsătorite din Evul Mediu erau obligate să întrețină relații sexuale cu soțul ori de câte ori acesta o solicita, iar acest concept era cunoscut sub numele de „datoria căsătoriei” din cauza ideii că soții „își datorau” reciproc relațiile sexuale.
