Ab urbe condita : Mitul întemeierii Romei la Titus Livius
Vizitează Roma la 28 de ani, după Actium (31 a. Chr.), dedicându-se aproape exclusiv compunerii operei sale. Se știe că a fost însărcinat cu educarea lui Claudius, nepotul lui
Octavianus Augustus, cu toate că împăratul îi ironiza opiniile republicane, numindu-l
„pompeianul”. Cultura istoricului era un temeinică, bazată pe cunoașterea retoricii și a
literaturilor greacă și latină. S-a putut dezvolta intelectual datorită originii sale bune, familia sa
aparținând notabililor locali din Patavium, Padova de azi, unde va fi și înmormântat.
Titus Livius a preferat să nu se implice în viața publică pentru a-și redacta în tihnă opera, Ab urbe condita, cea mai vastă operă istoriografică a Antichității, având 142 de cărti, din care s-au
păstrat doar 35 și alte câteva fragmente.
Spre deosebire de Plutarh, Titus Livius aduce mult mai multe informații referitoare la
organizarea cetății și a societații romane după întemeierea lui Romulus.
Cel dintâi loc întărit de Romulus e Palatinul
Urmând tradiția păstrată de la Evandru, conducătorul grupului de migranți
arcadieni care au întemeiat niște așezări modeste, Romulus oficiază ceremonia religioasă dupa ritul grec pentru Hercule, iar pentru ceilalți regi după tradiția albană. Următoarea mișcare a lui Romulus a fost de a organiza societatea prin dictarea unor legi. Fiul Rheei – Silvia a urmărit să se impună în fața supușilor săi prin portul și prin garda personală, ambele, crede Titus Livius, preluate de la etrusci.
Pentru a găsi o utilitate teritoriilor nou-înglobate, Romulus deschidea un „loc de azil” la coborârea din Capitoliu, destinat celor care erau în căutarea unei noi așezări. Această măsură a lui Romulus a condus la sporirea populației Romei, motiv pentru care era necesară organizarea unui organism de control, o primă versiunea a sfatului, senatus, conceput
în trei etape, de la Romulus și până la etruscul Tarquinius Superbus, o contribuție având și
Numa Pompilius.
Conform lui Titus Livius, din rândul noilor veniți Romulus a ales 100 de senatori, numiți patres, de aici trăgându-și numele patricienii și urmașii lor. În privința sfârșitului lui Romulus, Titus Livius amintește succint despre varianta
uciderii întemeietorului de către patricienii aleși tocmai de el, concentrându-se însă pe varianta apoteozei lui Romulus. În timpul unei inspecții militare, se pornește o furtună puternică, Romulus fiind învăluit de un nor de fum și ridicat la cer.
Cei care răspândesc întâmplarea miraculoasă sunt patricienii, tineretul roman, după o tăcere tristă, pornind să-l aclame pe noul
zeu. Ca și la Plutarh, cel care aduce marea veste referitoare la destinul lui Romulus este tot Iulius Proculus, deosebirea majoră constând în discursul lui Romulus, care preamărește spiritulb elicos necesar romanilor pentru a face din Roma capitala lumii, fără a aminti nimic, precum la Plutarh, de înțelepciunea inerentă.
După câte se vede, Titus Livius își ia și el distanță față de această poveste a lui Iulius Proculus, constatând însă că încrederea de care se bucura apropiatul lui Romulus a contat mult în difuzarea acestei legende.
