6 octombrie 1908: Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herțegovina
Deși Bosnia și Herțegovina se aflau încă nominal sub controlul sultanului otoman în 1908, Austro-Ungaria administra provinciile încă de la Congresul de la Berlin din 1878, când marile puteri ale Europei au acordat Monarhiei duale dreptul de a ocupa cele două provincii, titlul legal rămânând Turciei. Întrucât provinciile erau râvnite de mulți – de fapt, atât Austria, cât și Ungaria doreau Bosnia și Herțegovina pentru ele însele – decizia a fost mai mult sau mai puțin o măsură provizorie pentru a păstra echilibrul delicat al puterii în Europa. Pentru a complica și mai mult lucrurile, populația în mare parte slavă din cele două provincii avea propriile ambiții naționaliste, în timp ce compatrioții lor slavi din Serbia doreau să le anexeze pentru a-și promova ambițiile panslaviste.
Atunci când rebeliunea Comitetului pentru Uniune și Progres – așa numiții Tineri Turci – au luat cu asalt guvernul otoman în 1908, baronul Aloys von Aerenthal, ministrul de externe al Austro-Ungariei, a văzut șansa imperiului său de a-și afirma dominația în Balcani. În afară de slăbiciunea sultanului, Rusia, marele rival al Monarhiei duale pentru putere în Balcani, se clătina, de asemenea, după o înfrângere în Războiul ruso-japonez și o revoluție internă în 1905.
Anunțul din octombrie 1908 privind anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria a bulversat fragilul echilibru de putere din Balcani, înfuriind Serbia și naționaliștii panslaviști din întreaga Europă. Deși Rusia, slăbită, a fost forțată să se supună, spre umilirea sa, biroul său de externe a continuat să considere acțiunile Austro-Ungariei ca fiind excesiv de agresive și amenințătoare, în ciuda asigurărilor lui Aerenthal că nu intenționa să ocupe în continuare Macedonia, o altă fostă provincie otomană disputată. Răspunsul Rusiei a fost de a încuraja sentimentele pro-ruse și anti-austriece în Serbia și în alte provincii balcanice, provocând temerile austriece de expansionism slav în regiune.
În ianuarie 1909, la apogeul crizei din Bosnia-Herțegovina, Franz Conrad von Hotzendorff, șeful de stat major al armatei austriece, l-a abordat pe Helmuth von Moltke, omologul său german, pentru a-l întreba ce ar face Germania dacă Austria ar invada Serbia și ar provoca astfel Rusia să intervină în numele acesteia din urmă. În mod semnificativ, Moltke a răspuns că – în ciuda naturii pur defensive a alianței lor anterioare, încheiată în 1879 – Germania ar susține Austria-Ungaria, chiar dacă aceasta ar fi agresorul într-un astfel de conflict, și ar intra în război nu numai împotriva Rusiei, ci și împotriva Franței, puternicul aliat al Rusiei în vest. În vara anului 1914, tocmai acest lucru avea să se întâmple, în timp ce lupta pentru putere din tumultuoșii Balcani se transforma în conflictul internațional devastator care avea să devină cunoscut sub numele de Primul Război Mondial.
