Documentul, intitulat „Tratat pentru restabilirea Relaţiilor de Prietenie”, a fost semnat de Înaltul Comisar al SUA pentru Germania Ellis Loring Dresel şi ministrul german pentru afaceri externe dr. Friedrich Rosen.
Relaţiile diplomatice depline au fost restabilite la 10 decembrie 1921 când Ellis Loring Dresel şi-a prezentat scrisorile de acreditare în calitate de ambasador al SUA în Germania.
A fost ratificat de Senatul SUA la 18 octombrie 1921 şi de preşedintele american la 21 octombrie 1921, iar la 2 noiembrie 1921 de statul german.
La Berlin, la 11 noiembrie 1921 a avut loc schimbul instrumentelor de ratificare, pentru ca la 14 noiembrie 1921 să intre în vigoare Tratatul.
Semnat la 28 iunie 1919, Tratatul de la Versailles a pus capăt oficial acţiunilor militare împotriva Germaniei în Primul Război Mondial.
Tratatul de la Versailles nu a reprezentat un acord de pace standard şi a primit o consistentă opoziţie în Senatul SUA.
Opoziția Senatului
Preşedintele american Woodrow Wilson a prezentat versiunea negociată a Tratatului de la Versailles Senatului american în 1919. S-a confruntat, însă, cu o veritabilă opoziţie a senatorilor americani.
Controversa care a suscitat dezbateri ample a fost generată de prevederile Articolului X al Convenţiei Ligii Naţiunilor care propunea stabilirea acestui tip de asociaţie de state care avea drept scop asigurarea păcii prin adoptarea de măsuri de acţiune colectivă.
Unii senatori americani au avansat posibilitatea adoptării prevederilor tratatului cu enunţarea anumitor rezerve, însă un grup de senatori – „Ireconciliabilii” se opuneau tratatului în orice formă de adoptare.
Conduşi de William Borah, senator de Idaho, grupul includea, de asemenea, pe senatorii Robert La Follette de Wisconsin şi Hiram Johnson de California.
Senatorul de Massachusetts Henry Cabot Lodge, preşedinte al Comitetului Senatului pentru Relaţii Externe, a condus audierile în Senat pe marginea discutării prevederilor Tratatului.
Lodge se afla, de asemenea, într-o postură de adversar politic al preşedintelui Woodrow Wilson.
Documentul care statuta cadrul de funcţionare al Ligii Naţiunilor a reprezentat izvorul disensiunilor în Senat pe marginea Tratatului.
12 observații
Henry Cabot Lodge s-a opus vehement Tratatului de la Versailles, avansând 12 observaţii consistente cu titlu de reţinere faţă de textul tratatului.
Partea centrală a demersului său se contura în jurul ideii care cerea tuturor naţiunilor să combată agresiunea, temându-se că această posibilitate de intervenţie externă ar putea eroda puterile Congresului şi ar angaja Statele Unite în obligaţii împovărătoare.
Disputatul Articolul X al Tratatului făcea referire la posibilitatea ca statele membre ale Ligii Naţiunilor, respectând integritatea teritorială şi politică a statelor membre, să se angajeze în acţiuni externe, incluzând potenţiale măsuri militare pentru apărarea statelor membre ale Ligii.
Senatorii au pus în dezbatere această chestiune cu anumite pasaje ale Constituţiei americane care ar fi fost astfel încălcate prin semnarea Tratatului.
Articolele 1-26 ale Convenţiei Ligii Naţiunilor au suscitat cele mai ample dezbateri în timpul procesului de ratificare.
Henry Cabot Lodge a fost cel care a depus numeroase obiecţii faţă de aspecte cuprinse în textul Tratatului de la Versailles, în special în ce priveşte Convenţia Ligii Naţiunilor, el făcând, de asemenea, parte din grupul Ireconciliabilii.
Exista, deopotrivă, un al doilea grup de membri ai Congresului care urmăreau ratificarea Tratatului de la Versailles însă cu anumite amendamente, printre care se număra eliminarea Articolului X.
Votul
La 19 noiembrie 1919, după dezbateri maraton care s-au desfăşurat pe parcursul a zece ore senatorii au supus votului textul Tratatului de la Versailles pentru ratificare.
În prima rundă a exprimării votului, fără niciun fel de rezerve asupra textului, 55 de senatori au votat pentru respingerea textului iar 39 pentru adoptarea sa.
Într-o nouă exprimare a votului, de data aceasta cu menţiunea posibilei adoptări a textului Tratatului cu anumite rezerve, 53 au votat în favoarea respingerii textului iar 38 pentru adoptarea sa.
Rezoluția Lodge
La 26 februarie 1919 un grup de senatori membri ai Comitetului pentru Relaţii Externe au participat la un dineu la Casa Albă, prilej cu care preşedintele Woodrow Wilson avansa obiectivele încheierii păcii cu Germania, precum şi posibilitatea menţinerii Convenţiei Ligii Naţiunilor ca parte a tratatului.
Henry Cabot Lodge a adresat o serie de întrebări preşedintelui bazate pe temerea sa privind încălcarea prevederilor constituţionale în eventualitatea angajării SUA într-un potenţial conflict militar pentru apărarea unui stat membru al Ligii Naţiunilor.
La 3 martie 1919, Henry Cabot Lodge a dat citire unei rezoluţii prin care transmitea expres opoziţia faţă de textul Convenţiei Ligii Naţiunilor.
Două săptămâni mai târziu, susţinea o declaraţie publică, în Boston, în care şi-a concentrat atenţia asupra prevederilor Articolului X prin care se încălca suveranitatea americană, prerogativele Congresului de a declara război, precum şi pericolul ca americanii să fie forţaţi în ce priveşte angajarea într-un conflict împotriva voinţei lor.
Henry Cabot Lodge argumenta că America trebuie să îşi stabilească singură destinul fără să fie antrenată în conflicte militare împotriva Constituţiei sale.
Tratatul de la Versailles fiind respins de Congresul american, Statele Unite au rămas, practic, în stare oficială, la nivel juridic, de război cu Germania.
Pentru reglementarea relaţiei dintre cele două state trebuia încheiat un tratat la nivel bilateral. Au fost demarate negocieri pentru semnarea acordului.
Rezoluția comună
Într-o primă etapă, pentru modelarea relaţiilor dintre cele două state, a fost aprobată a Rezoluţie Comună a Congresului SUA, la 2 iulie 1921, prin care era stipulat faptul că se punea capăt stării de război dintre Statele Unite ale Americii şi Germania, conform https://history.state.gov, citat de Agerpres.
