Mircea cel Bătrân a venit pe tronul Ţării Româneşti într-un moment în care ameninţarea otomană în sud-estul Europei era în ascensiune şi rămas în istorie drept „principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager” după cum l-a numit cronicarul otoman Leunclavius.
Ca domnitor s-a preocupat de întărirea puterii centrale, desăvârşirea şi consolidarea instituţiilor statului, organizarea sa fiscală şi administrativă, dezvoltarea economică, încurajând agricultura şi meşteşugurile.
A susţinut comerţul care aducea importante venituri visteriei, acordând privilegii negustorilor polonezi din Liov (1403 sau 1404 şi 1409) şi celor saşi din Braşov (1413).
A sprijinit activitatea călugărului Nicodim de la Tismana, a fost ctitorul mănăstirilor Cozia (1388), Cotmeana (1388-1389), Snagov (circa 1408).
A sprijinit material şi financiar alte lăcaşuri de cult din ţară sau de la Muntele Athos.
Relațiile cu Sigismund de Luxemburg
Moştenirea unor relaţii tensionate cu Ungaria l-a determinat, la începutul domniei sale, să dezvolte relaţii bune cu domnii Moldovei Petru I Muşat şi Alexandru cel Bun.
În acel moment, Ungaria manifesta tendinţe de expansiune, iar regele Sigismund de Luxemburg urmărea să-şi impună autoritatea în Ţara Românească.
Pentru a contracara ameninţarea ungară, Mircea cel Bătrân a încheiat în 1389, prin intermediul domnului Moldovei Petru I, un tratat de alianţă cu regele Wladislaw al II-lea Jagiello al Poloniei.
Relaţiile dintre Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg se vor îmbunătăţi în contextul creşterii ameninţării otomane, domnul Ţării Româneşti susţinând angajarea Ungariei pe frontul antiotoman din sud-estul Europei.
La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân a emis, din Braşov, un act prin care arăta că în urma întrevederii cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a negociat şi încheiat un tratat. Documentul reprezintă prima alianţă militară românească antiotomană.
Primele lupte cu turcii
Primele înfruntări cu otomanii au avut loc încă din 1388, când Mircea a alipit Dobrogea la Ţara Românească, evitând transformarea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră în paşalâc.
Una dintre cele mai mari confruntări româno-otomane a avut loc la 10 octombrie 1394, când s-a desfăşurat „bătălia de la Rovine’” (locul nu este cunoscut; probabil pe Jiu, lângă Craiova, conform lucrării „Istoria României în date”), soldată cu victoria lui Mircea cel Bătrân.
O cronică bulgară contemporană descria bătălia de la Rovine:
„Lănci nenumărate s-au frânt” iar „cerul nu se mai putea vedea de desimea săgeţilor”.
O altă mare bătălie s-a dat pe râul Argeş, la 17 mai 1395. Lupta, cu mari pierderi de ambele părţi, l-a determinat pe Mircea cel Bătrân să se retragă din faţa invadatorilor.
Otomanii, de asemenea, s-au văzut siliţi să se replieze la sud de Dunăre.
Vlad Uzurpatorul
În acelaşi timp, dar în împrejurări insuficient cunoscute, Vlad, probabil un fiu al voievodului Dan I, susţinut de o parte a boierimii muntene, care nu mai voia să se împotrivească prin luptă preaputernicului vecin din sud, a fost recunoscut ca domn de sultanul Baiazid I.
Vlad I, cunoscut ca Vlad Uzurpatorul, a acceptat suzeranitatea otomană şi s-a obligat la plata tributului, Ţara Românească nefiind transformată în provincie a Imperiului otoman.
În aceste împrejurări, în Ţara Românească s-a instituit un dualism al puterii, Mircea cel Bătrân şi Vlad I domnind concomitent în diferite părţi ale ţării.
Totodată, au început luptele dintre Mircea cel Bătrân, susţinut de o parte dintre boierii ţării, uneori cu sprijin ungar, şi Vlad I, susţinut de facţiunea antiungară a boierilor munteni şi turci.
O ciocnire fără rezultat decisiv între cei doi a avut loc în vara lui 1396.
În decembrie 1396-ianuarie 1397, Vlad I a fost alungat, iar Mircea cel Bătrân şi-a restabilit autoritatea asupra întregii Ţări Româneşti.
Pericolul turcesc îngrijora ţările creştine, în special cele din Europa Centrală, direct ameninţate, şi în 1396, a fost iniţiată de regele Sigismund de Luxemburg o cruciadă anti-otomană.
La bătălia de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, soldată cu victoria armatei lui Baiazid I (circa 60.000 de oşteni) şi cu un dezastru pentru armata creştină (circa 60.000 de oşteni, dintre care aproximativ 16.000 de cruciaţi), a participat şi Mircea cel Bătrân cu un corp de oaste.
Turcii pun piciorul la Turnu
Ţaratul bulgar de Vidin a fost transformat în provincie de frontieră a statului otoman.
Dunărea de Jos, unde turcii au reocupat cetatea Turnu de pe malul românesc, a devenit hotar şi linie a confruntării între Ţara Românească şi Imperiul Otoman.
Diplomatul
După bătălia de la Ciubukova (Cibuq Abad) de lângă Ankara, din 28 iulie 1402, soldată cu zdrobirea armatei lui Baiazid I şi luarea acestuia prizonier, de către armata mongolă a lui Timur Lenk, Mircea cel Bătrân a sprijinit, pe rând, diferiţi pretendenţi la tronul sultanului, respectiv pe Musa, apoi pe Mustafa, fiii lui Baiazid I.
Timp de un deceniu, domnul Ţării Româneşti s-a distins ca un abil diplomat. Venirea pe tron a lui Mahomed I, în 1413, a însemnat însă o lovitură grea pentru Mircea cel Bătrân.
La 23 septembrie 1403, Mircea cel Bătrân a reînnoit, se pare că prin mijlocirea domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, alianţa cu regele Poloniei Wladyslaw al II-lea Jagiello.
Probabil, cu acest prilej, s-a dat şi cel dintâi privilegiu comercial al domnului Ţării Româneşti pentru negustorii din Polonia şi Lituania.
Mai târziu, la 17 mai 1411, din Giurgiu, domnul Ţării Româneşti a întărit tratatul de alianţă cu Polonia.
Între 1404-1406 a avut loc o intensă activitate militară a Ţării Româneşti în sudul Dunării în cooperare cu Regatul ungar.
Ca urmare, a fost recucerită de la otomani o mare parte din teritoriul Dobrogei şi Silistra, situaţie care se reflectă în titlul lui Mircea cel Bătrân din 23 noiembrie 1406, unde el apare ca:
„Mare voievod şi domn (…) stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului, Herţeg şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.
Reintrarea Dobrogei în componenţa Ţării Româneşti a consolidat sistemul de apărare al ţării şi a creat premisele lărgirii relaţiilor politice şi economice cu Anatolia.
Ţara Românească cunoştea în acel moment întinderea sa teritorială maximă.
Mahomed I
Ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân au fost marcaţi de revenirea pericolului otoman la Dunăre.
Mahomed I l-a ucis pe fratele său Musa, restabilind astfel unitatea imperiului.
În 1415, Mahomed I a atacat Ţara Românească, obligându-l pe domnul român la plata unui tribut.
O ultimă încercare a lui Mircea cel Bătrân de a-l înlocui pe Mahomed I cu fratele său Mustafa a eşuat şi în 1417, oştile otomane au ocupat Dobrogea şi Silistra, silindu-l pe domn să ceară pacea şi să plătească tribut 3.000 de galbeni.
Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat, în 4 februarie 1418, la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.
