Totuși a domnit de cel puțin două ori în Valahia, prima dată din mai 1420 până în octombrie 1422, iar apoi câteva luni la începutul anului 1427.
Istoricii îl bănuiesc că a fost ultimul voievod al Valahiei care mai deținea controlul asupra Banatului, teritoriilor tătărești (sudul Basarabiei) și al Dobrogei.
Asta dacă e să-l credem pe cuvânt, când își spune, într-un act din 1 iunie 1421, „Io Radu mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și de către Părțile Tătărăști și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și al Podunaviei, până la Marea cea Mare”.
Radu Praznaglava a ajuns domn, în urma campaniei otomane din vara-toamna lui 1420, cu sprijinul Înaltei Poarți în conflictele cu rivalul său Dan al II-lea.
A condus ţara de la Târgovişte, unde a semnat un tratat de pace şi alianţă cu Braşovul şi Ţara Bârsei la 17 mai 1421 şi a întărit vechile privilegii ale pârgarilor braşoveni pe 21 noiembrie 1421.
Primul act cunoscut emis de el poartă data de 17 mai 1421, iar în actul de întărire din 1 iunie 1421, pe lângă titlurile sale enumerate mai sus, arată că „sfânt răposatul părintele meu, Mircea voievod”.
Domniile sale sunt caracterizate prin lupte fără număr cu vărul sau Dan al II-lea, în intervalul dintre acestea găsindu-și adăpost și sprijin peste Dunăre la otomani unde, de câte ori avea prilejul, revenea cu trupe noi în încercarea de a-și relua tronul.
Ultima menționare a sa este din primăvara lui 1427, când Dan al II-lea revine cu armată din Transilvania luând tronul și, destul de probabil, și capul lui Radu Praznaglava.
Despre nume
