Ziua în care forțele Aliate au străpuns linia Hindenburg
Construită la sfârșitul anului 1916, Linia Hindenburg – numită de britanici după comandantul german în funcție, Paul von Hindenburg; pentru germani era cunoscută sub numele de Linia Siegfried – era o zonă puternic fortificată care se întindea la câțiva kilometri în spatele frontului activ între coasta de nord a Franței și Verdun, în apropiere de granița dintre Franța și Belgia. În septembrie 1918, formidabilul sistem era format din șase linii defensive, formând o zonă de aproximativ 6.000 de metri adâncime, străjuită de lungimi de sârmă ghimpată și punctată cu amplasamente de beton, sau poziții de tragere. Deși întreaga linie era puternic fortificată, partea sa sudică era cea mai vulnerabilă la atac, deoarece includea canalul St. Quentin. De asemenea, întregul sistem era dispus liniar, spre deosebire de construcțiile mai noi, care se adaptaseră la evoluțiile mai recente în materie de putere de foc și erau construite cu „puncte forte” dispersate, dispuse ca o tablă de șah pentru a spori intensitatea focului de artilerie.
Aliații aveau să folosească aceste vulnerabilități în avantajul lor, concentrându-și toată forța acumulată în timpul așa-numitei „Ofensive de o sută de zile” – începută la 8 august 1918, cu o victorie decisivă la Amiens, Franța – împotriva Liniei Hindenburg la sfârșitul lunii septembrie. Forțele australiene, britanice, franceze și americane au participat la atacul asupra liniei, care a început cu un bombardament maraton, folosind 1.637 de tunuri de-a lungul unui front de 10.000 de metri. În ultimele 24 de ore, artileria britanică a tras un număr record de 945.052 de obuze. După ce au capturat canalul St. Quentin cu un baraj de focuri de armă – 126 de obuze pentru fiecare 500 de metri de tranșee germane pe o perioadă de opt ore – Aliații au reușit să spargă cu succes linia Hindenburg pe 29 septembrie.
Ofensiva a fost condusă de trupele australiene și americane, care au atacat orașul Bellicourt, puternic fortificat, cu sprijinul tancurilor, al avioanelor și al artileriei. După patru zile de luptă, cu pierderi grele de ambele părți, germanii au fost nevoiți să se retragă. Kaiserul Wilhelm al II-lea fiind presat de armată să accepte reforma guvernamentală, iar aliatul Germaniei, Bulgaria, solicitând un armistițiu până la sfârșitul lunii septembrie, Puterile Centrale au fost dezorganizate atât pe câmpul de luptă, cât și pe frontul intern. Între timp, Aliații au continuat să își exercite avantajul pe Frontul de Vest pe parcursul lunii următoare, care, contrar previziunilor lor, avea să se dovedească a fi ultima lună a Primului Război Mondial.
