„Gott erhalte” a fost tradus: „Doamne sfinte, Întărește pe al nostru rege”, muzica lui Haydn rămânînd aceeași, fix cum se cânta în Austria.
„Marșul triumfal”
Eduard A. Hübsch , prin 1861, când era sublocotenent șef al muzicii regimentului 2 linie, compusese „Marșul triumfal”, care se executa în tempo de marș de muzicile militare, ca „onor” la domnitor și steag.
Dar abia în 1885 i s-au adaptat versurile lui Vasile Alecsandri, și, fiind executat mai rar, a luat numele de „Imn regal”.
Unii din generațiile următoare rămâneau nedeumeriți de cuvântul „onor”:
Trăiască regele
În pace și onor…
De ce „onor” și nu „onoare”?
Alecsandri era de părere că „amor” și „onor” sunt cuvinte de genul masculin. Într-o piesă a lui, pune un personaj să dea explicația:
– Nu putem spune „onoare”, după cum nu putem spune nici „amoare”.
Totuși, punctul de vedere al bardului de la Mircești n-a fost acceptat de posteritate.
Contemporanii lui Hübsch au criticat sever muzica imnului, pe care-l considerau „sărac, măsluit și naiv, ca realizare și concepție”.
Încă și în 1925, directorul Conservatorului din Târgu Mureș, M. Costin, cerea să fie înlocuit cu un „imn însuflețit”, care să fie născut „dintr-un strigăt al neamului”.
Ba, contemporanii lui Hübsch insinuau că în imnul lui se găseau accente din Chopin.
Înjurătura lui Hübsch
Eduard A. Hübsch ajunsese maior și inspector general al muzicilor militare.
Dar, deși susținut de suveran, era mereu supărat din pricina unor intriganți, care îl săpau. Cum nu știa bine limba noastră, prinsese unele înjurături românești, fără să le înțeleagă sensul.
La o recepție oficială de la palatul regal, regele Carol I l-a văzut morocănos.
– Ce-i cu dumneata? De ce ești atât de supărat domnule maior?, îl întrebă suveranul, în prezența reginei, doamnelor și celorlalți invitați.
– Apoi asta e… țara… mă-sii, a izbucnit tare Hübsch , cu accentul său nemțesc.
De atunci, în lumea bună a circulat multă vreme expresia „țara lui Hübsch”, pronunțată cu discreție, dar nu la recepțiile oficiale.
O altă anecdotă care-l are ca personaj principal pe Eduard Hübsch vorbește despre eleganța în conversație, suplețea spirituală și umorul ofițerului muzician.
Un comandant de corp de armată îl provocase pe cel care între timp fusese avansat maior de fanfară și „capelmaistru” (șef de fanfară), să vadă frontul aievea în prima linie de luptă.
Cu riscul de a fi acuzat de insubordonare, Hübsch l-a refuzat:
„Am onoarea să vă raportez, că glonțul care vă ucide pe dumneavoastră vă aduce glorie și o îngropăciune de demnitar, dar dacă mă găsește pe mine, moare muzica oștirii”.
Neamțul născut în Regatul Maghiar
Eduard A. Hübsch, născut la 13 februarie 1833, în Trencsén, Regatul Maghiar, aziTrenčín în Slovacia, și a murit pe 9 septembrie 1894, la Sinaia, a fost un violonist de origine germane.
Hubsch a preferat la un moment al vieţii sale, când cariera se afla abia la început, să vină în România, la Iaşi, ca angajat al Teatrului Naţional, pe post de violonist.
În paralel, a fost atras de muzica militară, iar în calitate de dirijor al Fanfarei Pompierilor din Bucureşti a avut mai multe compoziţii de această factură.
În 1867, în cadrul Ministerului de Război se instituie funcția de „inspector general al muzicilor militare”, funcție în care este numit șeful de muzică clasa I, căpitan Eduard Hübsch.
