Pudelul Carlică strică prietenia dintre Regele Carol I și soții Șuțu

 

La sfârșitul lunii septembrie 1891, murea Irina Șuțu, soția lui Grigore Șuțu, proprietarul Palatului din centrul Capitalei, care astăzi adăpostește Muzeul de Istorie al Municipiului București.

Defuncta a fost, alături de Elena Oteteleșanu, care avea conacul pe locul actualului Palat al Telefoanelor, una dintre cele două doamne din înalta societate bucureșteană care aveau casa deschisă pentru recepții și baluri pentru toți cei care făceau parte de așa numita „Societate bună a Bucureștilor”, inclusiv Regele Carol I, căruia nu prea îi plăceau zaiafeturile.

Grigore și Irina Șuțu, care purtau titlurile de prinț și prințesă, acasă erau serviți de muntenegreni – așa zișii arnăuți – îmbrăcați în fustanele, cu pistoale și iatagane la brâu.

În casă slujea întotdeauna un negru. Toți bucureștenii cunoșteau pe „arapul lui Șuțu”.

La Șosea, trăsura lui Șuțu era originală și se distingea dintre toate: pe capră era carnăutul, în spate stătea arapul, iar în trăsură domnea un enorm câine pudel, întotdeauna alb ca zăpada.

Cu moartea Irinei Șuțu a dispărut o lume bucureșteană care nu a mai renăscut până azi.

„Balul cel mai renumit se dădea în seara Revelionului, şi-atunci îl onora cu prezenţa chiar Domnul şi Doamna Ţării.

Stăpânul casei înmănuşat le ieşea în întâmpinare la intrare, ţinând în mână un policandru cu lumânările aprinse, urcând apoi scara de-a-ndăratelea, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi.

La ultima treaptă-I aştepta Suţuleasa, înaltă şi grasă, de două ori cât prinţul, ceea ce făcea pe mucaliţi să spună, când îi zărea împreună, Turcul şi Cămila”, ne destăinuie într-un text scris de mână, pe la 1949, Radu D. Rosetti.

Deşi îi fusese oferit spre folosinţă de biv vel postelnicului Costache Gr. Suţu, în 1856, lui Grigore, singurul său fiu legitim, când s-a căsătorit cu Irina, fiica bancherului Ştefan Hagi-Mosco, abia la 1875, după stingerea din viaţă a postelnicului, palatul, care era emblema Bucureştilor, împreună cu alte case şi moşii, a intrat oficial în posesiunea lui Grigore.

Constantin Bacalbaşa scrie în „Bucurescii de altădată”:

„În salonul doamnei Oteteleşanu n-am intrat, pe când în salonul prinţului Grigore Şuţu veneam de două ori pe an, la onomastice.

Protocolul era cunoscut. Prinţul Grigore Şuţu, un om mărunţel, cu mustăţi lungi, arnăuţeşti, acum încărunţite, cu tipul clasic al grecului din caricatură, întotdeauna elegant, primea în picioare în cel dintâi salon, aproape de uşa holului, pe toţi vizitatorii.

Şi în zilele de recepţie vizitatorii erau gloată.

În al doilea salonaş, principesa Irina trona pe un fotoliu luxos, iar pe dinainte-i, în ordinea intrării, defilau cei ce o vizitau (…)

Protocolul era acela al unei Curţi, cu mai puţină rigiditate şi cu mai puţin fast”.

Tot Bacalbaşa aminteşte că „Grigore Şuţu şi soţia sa erau serviţi de arnăuţi cu fustangele, cu pistoale şi iatagane la brâu”.

Casa Şuţu era deschisă pentru baluri şi numeroase petreceri, iar cea mai de seamă petrecere avea loc la 30 ianuarie, când Grigore Şuţu îşi serba onomastica.

Emanoil Hagi-Mosco notează în volumul „Bucureşti. Amintirile unui oraş” că la toate sindrofiile se vorbea numai franţuzeşte, iar între cei doi era un aşa mare contrast fizic, dar şi comportamental, el, scund şi îndesat, ea, uscăţivă şi deşirată încât îşi atrăseseră supranumele de „Turcul şi Cămila”.

Să fii invitatul familiei Suţu era o onoare.

La baluri nu se consumau băuturi alcoolice, în afară de şampanie, dar erau cele mai renumite din Bucureşti.