El încearcă o apropiere de puternica familie a Craioveștilor care îl pregătea pe Neagoe Basarab (foto) ca să-i ia locul.
În încercarea de a elimina orice posibilă intervenție a pașilor otomani de la Dunăre, Vlăduț alege ca jurămintele de credință să fie făcute în fața lui Mehmet Beg, puternicul prinț otoman urmaș el însuși al Basarabilor.
Craioveștii în frunte cu Neagoe, vătaful de vânători, jurară că „De vom umbla noi cu vicleșug și de nu vom sluji domnului nostru Vladului Voievod în dreptate, să piiarză neamul și numele nostru dintr-această țară în veci”.
La rândul său voievodul îi asigură că „nu va face nici un rău acelui neam”.
Cu toate aceste frumoase jurăminte, relațiile dintre domn și puternica familie de boieri se înrăutățesc spre sfârșitul 1511, iar aceștia din urmă trec Dunărea și solicită sprijinul armat lui Mehmed Beg, invocând o tentativă a lui Vlad cel Tânăr de arestare și executare a lui Neagoe.
În ianuarie 1512, trupele otomane se îndreaptă spre București.
Vlăduț le iese în întâmpinare, dar cu cu pâine și sare, așa că și „s-au bătut la Văcărești, den jos de București, și bătându-l, l-au prins viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București”, potrivit mărturiei stolnicului Constantin Cantacuzino.
După unele versiuni din cronicile muntene descriind viața patriarhului Nifon și după însuși spusele acestuia, cel ce l-a decapitat a fost chiar Neagoe, viitorul voievod.
Neagoe regretă fapta
Trupul a fost dus și înmormântat cu fast la necropola domnească de la Mănăstirea Dealu de către Neagoe Basarab care va regreta acestă crimă toată viața.
Pe piatra de mormânt este rezumatul vieții și al domniei lui Văduț:
„În anul 1512, ghenarie 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radu voievod, fiul prea bunului și prea marelui Io Vlad voievod. Și într-al 26 (sau 16 n.t.) al vârstei șezu pe scaunul domnesc. Și a a venit domn Io Basarab voievod și, fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad voievod în cetatea București”.
Octoihul
În timpul domniei lui Vlad cel Tânăr se tipărește în spațiul românesc a II-a carte românească în istoria literaturii române, numită Octoihul, de către ieromonahului Macarie 1510-1512.
Cartea este scoasă de sub teascurile tiparului la 26 august 1510.
Octoihul este cea de a doua carte apărută în Țara Românească, „prin osârdia ieromonahului Macarie”. Locul tipăririi cărții este tipografia ce funcționa în mănăstirea Bistrița din Oltenia.
Octoihul este o carte voluminoasă, numărând 200 de file, grupate în 25 de caiete, cu 22 de rânduri pe pagină.
Ca și în cazul Liturghierului, meșterul tipograf ce realizează Octoihul din 1510 este același ieromonah Macarie ce aparține grupului de tineri transilvăneni plecați în străinătate să deprindă arta tiparului după cum adeveresc documentele de epocă.
