Arhiducele Franz Ferdinad, care nu-i iubea pe unguri, la Peleș

 

Regele Carol I l-a avut ca oaspete, într-o vizită privată, pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, între 27 și 30 iunie 1909.

Autoritățile de la Viena se temeau, însă, că, după expulzarea lui Nicolae Iorga din Bucovina, Franz Ferdinad ar fi putut avea parte de o primire ostilă la Sinaia.

Însă, arhiducele Franz Ferdinand a fost primit cu mare simpatie pentru că  se credea că va fi un împărat care va lua apărarea românilor din Ungaria, supuşi în acel moment unei politici agresive de maghiarizare.

Expulzarea a lui Nicolae Iorga

Într-un Raport politic al legației Austro-Ungariei la București, din 25 iunie 1909, se vorbea despre pericolul ca recenta expulzare a lui Nicolae Iorga din Bucovina să pună în pericol vizita arhiducelui Franz Ferdinand la Peleș:

“Expulzarea domnului Iorga și vizita arhiducelui Franz Ferdinand. “Viitorul”, oficiosul guvernului, publică în numărul său de ieri un articol trimis spre publicare de către un domn G.B. din Ardeal în numele românilor din Transilvania.

Se ia poziție energic împotriva oricărei manifestații supărătoare și se arată că aceasta nu ar putea decât să dăuneze românilor din Transilvania, s-ar cuveni mai degrabă ca arhiducele să fie primit cu căldură și cordialitate în România. Primiți…Schonburg”.

În aceeași zi, se transmiseseră, din Sinaia, următoarele de prințul Schonburg către von Aehrenthal, ministrul de Externe austro-ungar, potrivit lucrării “Nicolae Iorga în arhivele vieneze ale siguranței regale (1903-1914)”, de Cornelia Bodea și Radu Ștefan Vergatti:

“Prea nobile domn! După atmosfera din întreaga țară și după limbajul ziarelor române ale tututuror partidelor este de așteptat că Înălțimii Sale imperiale-regale domnului arhiduce Franz Ferdinand i se va pregăti o primire caldă și cordială cu prilejul iminentei sale vizite la Sinaia.

Condamnarea doamnei Vlad și expulzarea lui Iorga au fost două momente inoportune, din care se putea naște teama că eventual ar influența paralizator entuziasmul general cu care se așteaptă vizita Înălțimii Sale imperiale regale.

Prin grațiera doamnei Vlad toate agitațiile, care sub acest pretext ar fi putut fi aduse în scenă împotriva Monarhiei, au rămas fără obiect.

Dar nici cazul Iorga nu putea să influențeze până-ntr-atât opinia publică încât să ne îndoim de cordialitatea primirii. După cum a m avut onoarea a comunica deja în preasupusul meu raport nr. 25 din 19 octombrie, însuși ministrul Brătianu mi-a explicat că indirect l-a influențat pe domnul Iorga printr-o personalitate marcantă să nu folosească înalta vizită care e iminentă pentru a face demonstrații supărătoare”.

Vinderea românilor

Presa din România a prezentat vizita pe larg şi a dezbătut-o în fel şi chip. Pentru Constantin Mille, directorul ziarului „Adevărul”, evenimentul nu era un prilej de bucurie:

„Noi, românii, nu putem să vedem cu ochi buni tronul habsburgic. El totdeauna a fost duşmanul românilor şi, în special, al fraţilor noştri de peste munţi, de care s-a folosit mereu ca să dea în cap ungurilor, pentru ca apoi să se împace cu dânşii, dând ca preţ al transacţiunei vinderea românilor” („Adevărul”, 27 iunie 1909).

Amintirile Reginei Maria

„Unul din ultimii musafiri de seamă primiţi de Unchiul la Sinaia a fost arhiducele Franz Ferdinand, de dureroasă amintire, nepotul bătrânului împărat Franz Joseph, ales moştenitor al tronului austro-ungar după moartea tragică a lui Rudolf, singurul fiu al împăratului.

Franz Ferdinand era însoţit de soţia lui morganatică, prinţesa Hohenberg, pe care Unchiul şi Aunty o primiră cu onoruri aproape regale, ceea ce o stânjeni întrucâtva, căci la Curtea de la Viena nu izbutise niciodată să dobândească situaţia dorită pentru ea de Franz-Ferdinand, care îşi iubea soţia din toată inima.

Prinţesa Hohenberg era o femeie înaltă, plăcută, decorativă şi semăna în totul a vieneză;apucăturile ei erau cam ceremonioase şi convenţionale. N-aş putea spune că mă atrăgea mult, însă Aunty, care simţea o puternică înclinare pentru căsătoriile morganatice, făcu mare vâlvă în jurul ei, o strânse la piept şi o copleşi cu atâtea dovezi de bunăvoinţă, încât o zăpăci; totuşi purtarea ei fără cusur şi desăvârşita educaţie primită la Curte o ajutară mult şi se pricepu cu mare îndemănare să iasă din toate încurcăturile.

Nu era nici prea smerită, nici prea îndrăzneaţă şi îşi juca rolul cât se poate de bine şi spre mulţumirea tuturor.

Născută contesă Chotek, prinţesa Hohenberg fusese doamnă de onoare a unei arhiducese plină de duh şi de mare însemnătate, care avea multe fete de măritat. În loc de a se îndrăgosti de una dintre tinerele fete de viţă imperială, Franz Ferdinand, din nenorocire, se îndrăgostise de doamna de onoare şi se căsători cu ea în pofida tuturor stavilelor, spre marea tulburare a împăratului.

Căsătoria însă fu deplin fericită şi duioasa pereche avu mai mulţi copii, care însă nu aveau calitatea de a moşteni tronul;aşadar, fu ales ca urmaş al lui Franz Ferdinand arhiducele Karl, fiul răposatului său frate, Otto.

Franz Ferdinand avea cele mai bune intenţii faţă de România. Neiubind pe unguri, încerca să ia sub ocrotirea lui pe românii asupriţi de dominaţia ungară. Din această pricină îl îndrăgise regele Carol, aşadar, vizita lui fu foarte bine primită şi ni se dădu a înţelege că trebuia să ne arătăm în tot chipul bunăvoinţa şi mulţumirea, ceea ce şi făcurăm cu multă plăcere.

La gara din Sinaia se făcu perechii imperiale o primire plină de zgomot şi de îmbulzeală, cu obişnuita gardă de onoare, cu urale şi buchete în număr prea mare. Acea zi mi-a rămas întipărită în memorie printr-un amănunt banal şi nevrednic de luare-aminte;era pe timpul pălăriilor de mărime exagerată, copleşite de flori şi de pene şi ţinute în echilibru pe cap cu oarecare greutate, prin mijlocirea unor fâşii de păr fals şi a unor ace de pălărie de o lungime nemaipomenită.

După cum am spus în mai multe rânduri, primirile româneşti sunt entuziaste şi de o căldură măgulitoare, dar însuşirea care le deosebeşte nu e buna orânduire sau cel puţin nu era în fericita vreme de demult. Era totdeauna o îmbulzeală ameţitoare, lumea se împingea, se strivea, se călca pe picioare şi mi-aduc foarte bine aminte cât de supărătoare a fost pălăria mea prea mare în acea împrejurare însufleţită, însă nicidecum tihnită. Mă stingherea în chip îngrozitor şi în fiece clipă mă temeam de un naufragiu. Pălăria prinţesei Hohenberg o întrecea chiar şi pe a mea în mărime şi era mereu în primejdie de a fi smucită din loc de apriga înfrigurare a celor ce se înghesuiau ca să ajungă la punctul central şi plin de interes.

Regele Carol ne făcu să trecem prin şirul obişnuit al ceremoniilor nelipsite în asemenea împrejurări:dejunuri, prânzuri, discursuri, muzică în apartamentele intime ale lui Aunty, defilări şi, bineînţeles, ceaiul luat la Buşteni, lângă biserica de un cenuşiu mohorât.

Costumul, aşa-zis de picnic purtat de noi în acea zi, a trecut în nemurire în fotografia cât se poate de ridicolă a grupului nostru:pălării mari, voaluri voluminoase şi câte altele, între care şapca de automobilist a lui Aunty şi hainele rustice ale lui Franz Ferdinand. Iubitoare de frumos cum sunt din fire, nu mă pot hotărî să public acea îngrozitoare fotografie, cu toate că fără îndoială ar face pe mulţi să petreacă.

Pe acea vreme nu eram iniţiată în discuţii şi planuri politice, dar mi se pare că s-au ţinut convorbiri de mare importanţă între regele Carol şi musafirul lui, convorbiri la care se îngădui şi soţului meu să ia uneori parte. Fără îndoială se dădură la iveală planuri de mare însemnătate şi de amândouă părţile se ajunse la o înţelegere menită însă să fie distrusă de o întâmplare mai tragică şi mai puternică…”, nota Regina Maria în memoriile sale.

Parteneri