Ei navigau în mod regulat cu „drakkarurile” lor sute de kilometri spre coloniile lor din Islanda și Groenlanda.
În zilele senine, ei foloseau pentru orientare un instrument asemănător unui cadran solar numit compas solar.
Oamenii de știință și-au bătut de multă vreme capul să descopere cum se orientau vikingii pe mare, în caz de timp noros sau cețos.
Doi cercetători ungari au folosit simulări computerizate pentru a demonstra o teorie potrivit căreia vikingii utilizau niște bucăți de cristal numite „pietre ale soarelui” pentru a-și găsi drumul pe vreme rea. O metodă care le-a permis să domine mările timp de trei secole.
Tehnica navigației cu „pietrele soarelui” apare în multe dintre legendele vikinge, cum ar fi de exemplu „Saga regelui Olaf”, care vorbește despre „solarsteinn” folosită de navigatori pentru a se orienta pe ape.
Vikingii și polarizarea luminii
În 1967, un arheolog danez a sugerat că vikingii urmăreau traiectoria soarelui dincolo de nori cu ajutorul pietrelor soarelui.
Pietrele soarelui funcționează grație unui fenomen numit polarizare. Când lumina soarelui traversează atmosfera, ea formează inele polarizate, având în centrul lor soarele.
Unele cristale, cum ar fi calcitul, cordieritul sau turmalina, pot face vizibile aceste inele atunci când sunt orientate în direcția bună. Ele permit astfel unui navigator să găsească soarele chiar și printre nori.
În 2013, un cristal de calcit a fost descoperit pe o epavă, în Anglia, datând din secolul al XVI-lea, sugerând că navigatorii englezi au putut învăța această tehnică de navigație de la predecesorii lor nordici.
Însă, cum pietre ale soarelui nu au mai fost descoperite pe sau în vecinătatea unor epave vikinge, mulți istorici au catalogat ideea ca fiind mai mult mit decât realitate.
Cordieritul arată calea
În studiul lor, publicat în revista Royal Society Open Science, Denes Szas și Gabor Horvath de la universitatea Eotvos Lorand din Budapesta au simulat mii de călătorii făcute de o corabie vikingă dintr-un anumit punct al Norvegiei către un anumit punct al Groenlandei, folosind pietre ale soarelui pentru navigație, în condiții meteo extrem de diferite.
După desfășurarea simulării de 36.000 de ori, au descoperit că, atâta timp cât un marinar viking simulat a folosit un cristal de cordierit pentru a descoperi soarele la fiecare trei ore minimum, acuratețea de navigare era situată între 92,2 și 100%.
Însă acesta era scenariul cel mai optimist, iar rezultatele studiului variau mult, după cum au recunoscut autorii.
„Nimeni nu știe care era obiceiurile de navigație ale vikingilor”, a declarat Horvath pentru Washington Post.
Calcitul dădea erori
El presupune că aceștia nu se bazau numai pe pietrele soarelui ci și pe o varietate de alte tehnici de navigație, inclusiv folosind ca reper insulele familiare, urmărind modelul valurilor sau observând rutele de deplasare ale balenelor aflate în migrație.
În simulările lor, Horvath și Szas au descoperit că dacă vikingii foloseau un alt cristal, calcitul, și nu verificau poziția soarelui mai des de o dată la patru ore, corabia lor putea rata complet Grooenlanda, îndreptându-se spre Canada.
Această descoperire ridică întrebarea: Leif Erikson folosea un cristal de calcit când a ajuns în America de Nord, cu 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb?
