Pe 22 şi 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu întăreşte mănăstirea Tismana, unde îşi stabileşte cartierul general, pentru a dispune de o bază de rezistenţă, şi se îndreaptă apoi spre Padeş.

„Principala preocupare a programelor pământene a fost problema formei de guvernământ a Principatelor; între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, repetându-şi cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris aproape stereotip, ori de câte ori înlăturarea domnilor străini li se părea probabilă sau posibilă; este limpede că ea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot, luminat sau nu, şi că recâştigarea puterii politice a fost cheia de boltă a programului său politic până în 1821”, se mai arată în lucrarea citată.

La începutul secolului al XIX-lea, în Europa se răspândiseră ideile care propovăduiau dreptatea şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare al popoarelor oprimate, fapt ce a stimulat mişcările pentru libertate socială, antifeudale şi pentru afirmare naţională.

Rezultat al evoluţiei interne a celor două ţări române, aflate de peste un secol sub stăpânire fanariotă, mişcarea revoluţionară de la 1821 din Ţara Românească s-a înscris în seria evenimentelor de acest gen atât din sud-estul Europei, cât şi din Occident.

Imperiul otoman se afla într-un declin evident, pierzând până la acel moment o mare parte din teritoriile din Europa centrală şi de est, în favoarea marilor puteri vecine, Rusia şi Imperiul Habsburgic.

Popoarele asuprite de Imperiul otoman sperau într-o eliberare atât sub presiunea diplomatică a marilor puteri, cât şi printr-o acţiune militară a Rusiei, „protectorul” slavilor din Balcani.

Atât Tudor Vladimirescu, în Ţara Românească, cât şi conducătorii Eteriei aveau ca adversar comun Imperiul otoman şi mizau pe sprijinul din partea Rusiei, în contextul unei ridicări generale a popoarelor balcanice.

Totuşi, deşi aveau o aspiraţie comună, autonomia sau eliberarea naţională, popoarele din Balcani au acţionat diferit, în funcţie de statutul lor politico-juridic.

Eteria, societate secretă întemeiată în 1814, care urmărea organizarea luptei de eliberare a grecilor, era condusă, din 1820, de Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domn al Ţării Româneşti, şi avea o serie de sprijinitori în Principatele Române, Ipsilanti contând şi pe sprijinul militar pe care l-ar fi primit de aici.

„Înfiinţarea Eteriei în 1814 a adus spiritul revoluţionar balcanic şi mai aproape de români, mulţi dintre boierii greci devenind membri ai acestei organizaţii, al cărei scop mărturisit era eliberarea Balcanilor de sub turci. Se poate spune că, în ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană cunoştea un proces de continuă radicalizare politică şi că o iminentă schimbare era aşteptată din diferite motive de aproape toate categoriile sociale”, scrie istoricul Vlad Georgescu în lucrarea citată mai sus.

O parte dintre boierii români, conştienţi de necesitatea înlăturării domniilor fanariote, au înţeles că acest lucru nu se poate realiza decât în cadrul unei mişcări mai largi.