Tudor Vladimirescu ridica românii la luptă prin Proclamaţia de la Padeş. Ce s-a petrecut cu adevărat acum 200 de ani

 

Pe 22 şi 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu întăreşte mănăstirea Tismana, unde îşi stabileşte cartierul general, pentru a dispune de o bază de rezistenţă, şi se îndreaptă apoi spre Padeş.

Ajuns la Padeş, pe 23 ianuarie, unde îl aşteptau câteva sute de panduri olteni, Tudor Vladimirescu se adresează cu o proclamaţie, rămasă în istorie ca Proclamaţia de la Padeş, locuitorilor Ţării Româneşti, prin care cheamă la luptă împotriva „căpeteniilor noastre atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti”, indiferent de originea lor socială.

„Tot norodul cel amărât şi dosădit din pricina jefuitorilor” să se adune „cu furci şi lănci” pentru a impune desfiinţarea privilegiilor boierimii, a înlătura „pe domnii ce au stăpânit până acum” şi a înfrânge „vrăjmaşul ce se va arăta împotriva drepturilor ţării”, se spunea în Proclamaţie.

Promiţând pandurilor restabilirea privilegiilor, iar clăcaşilor că le va împărţi „averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri” şi tuturor încetarea abuzurilor, slobozenie şi uşurarea sarcinilor, Tudor Vladimirescu va reuşi să ridice la luptă întreaga ţărănime din Oltenia.

În câteva zile, el organizează puncte de sprijin ale acţiunii în judeţele Gorj şi Mehedinţi și ridică la revoltă satele şi târgurile de peste Olt.

La 15 ianuarie 1821, trei mari boieri din Ţara Românească – Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu – au încheiat, la Bucureşti, o înţelegere cu Tudor Vladimirescu, încredinţându-i acestuia împuternicirea de a declanşa acţiunea militară, asigurându-l de sprijinul lor fără rezerve, „în folosul general al creştinătăţii şi al patriei’”.

După ce, la 18/19 ianuarie 1821, moare, la Bucureşti, Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot, cei trei mari boieri devin membri ai Căimăcămiei.

Tot acum Tudor Vladimirescu pleacă din Bucureşti, în fruntea unei cete de arnăuţi, spre Oltenia, intenţionând să-şi alcătuiască o armată.

Din noiembrie 1820, data când sosise la Bucureşti, până la vestirea morţii lui Alexandru Suţu, Tudor Vladimirescu s-a pregătit pentru mişcarea pe care avea să o înceapă.

La Bucureşti i s-a organizat cancelaria care avea să-l însoţească şi să-i redacteze actele.

Preocuparea principală a lui Tudor Vladimirescu în intervalul dintre noiembrie 1820 şi 18 ianuarie 1821 a fost constituirea unei armate, el ocupându-se de recrutarea pandurilor.

Mai cu seamă în perioada ultimilor domni fanarioţi, Ţara Românească şi Moldova au cunoscut o stare de decădere accentuată. În afară de exploatarea fiscală şi economică excesive, monopolul economic care frâna dezvoltarea schimburilor şi instabilitatea politică, în Ţara Românească se adăuga şi insecuritatea provocată de desele incursiuni ale turcilor, precum şi jafurile comise de trupele paşei din Vidin, Pasvan-Oglu, în Oltenia.

„Conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană a dominat cu tărie întreaga politică internă a Principatelor între 1711 şi 1821. (…) Avându-şi baza puterii la Stambul, impuşi şi menţinuţi în scaun de turci, fanarioţii au fost în chip firesc fideli sultanului, legaţi de patriarhia ecumenică şi ostili oricărei politici care ar fi scos Principatele din zona de influenţă şi de civilizaţie a Porţii.

Pe de altă parte, marea boierime, îndepărtată de la putere, condusă şi compusă în mare parte de urmaşii învinşilor de la 1711/1716, s-a aşezat în chip hotărât pe o poziţie anti-fanariotă (…)

Conflictul dintre cele două grupări va dura mai bine de un secol, încheindu-se la 1821, graţie unui norocos concurs de împrejurări internaţionale abil folosite, cu victoria partidei pământene”, arată istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre”.