Potrivit lucrării din 1874 despre revoluția de la 1821 a lui Ilie Fotino, fanarioţii aveau interesul să se aşeze în Bucureşti, pentru ca, după cum spunea Vladimirescu, „apoi, cu chipuri înşelătoare să tragă tot norodu lângă dânşii”.
Însă el nu va ceda eteriştilor capitala: „Ci mai bine este ca să-i lăsaţi să mă bată, precum sunt hotărâţi, şi Dumnezeu este bun, căci eu sunt bucuros ca mai bine să pier cu cinste în casa mea decât să umblu prin păduri după pohtele şi planurile fanarioţilor”.
Ostilitatea dintre Vladimirescu şi Eterie ajunsese din a doua jumătate a lunii martie 1821 atât de mare, încât ameninţa să se transforme într-un război. Pe Ipsilanti, unii dintre căpitanii săi îl îndemnau la atacarea şi nimicirea lui Tudor, conform informaţiilor transmise de Ilie Fotino, care, deşi laudă pe eterişti şi susţine dependenţa iniţială a lui Tudor de mişcarea grecească, nu numai că nu ascunde conflictul, ci îl şi prezintă în toată duritatea lui.
Ipsilanti nu trecuse în Ţara Românească şi oastea pandurilor nu ajunsese la Bucureşti, când eteriştii îl priveau cu ostilitate pe Tudor.
Înainte de întâlnirea lui Tudor cu Ipsilanti de la sfârşitul lui martie, cele două tabere se aflau aproape pe picior de război.
Un fapt concludent pentru nesupunerea lui Tudor la directivele Eteriei şi pentru opoziţia sa faţă de planul lui Ipsilanti de a se aşeza în capitala Ţării Româneşti a avut loc pe când se afla cu tabăra la Ţânţăreni.
Sava, de la Bucureşti, i-a trimis lui Iordache, aflat la Coţofeni sau Craiova, un ordin din partea lui Ipsilanti, aflat la Iaşi: toate forţele militare ale eteriştilor, comandate de ofiţerii Iordache, Farmache, Hagi Prodan, Mihali, Ghencea, să se strângă la Bucureşti, unde va veni şi el neîntârziat, iar Tudor să se întărească la Craiova, în vederea luptei cu turcii, unindu-se cu trupele serdarului Diamandi, stabilit din partea Eteriei să rămână pe lângă Tudor.
Aşadar Ipsilanti, pentru a lua în stăpânire capitala Ţării Româneşti, şi-a chemat trupele eteriste, care erau şi trupele stăpânirii fanariote, la Bucureşti, iar pe Tudor a căutat să îl reţină în Oltenia, pe cât posibil. Vladimirescu, însă, a renunţat la intrarea în Craiova şi şi-a început marşul spre Bucureşti, unde ţinea să ajungă înaintea lui Ipsilanti.
Atitudinea dezaprobatoare a lui Tudor faţă de iniţiativa lui Ipsilanti, dar şi frica acestuia de un eventual atac turcesc, a făcut ca înaintarea eteristă să fie şovăielnică.
