Trădarea lui Alexandru Ioan Cuza și fuga din țară: „Cum a fost trădat Mihai Viteazul, așa m-ați trădat și voi pe mine”
După ce a fost înlăturat prin forță, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost trimis (13 februarie 1866) sub pază militară, în mare secret, dincolo de graniță, pe traseul București – Ploiești – Predeal. Memoriile lui Th. C. Văcărescu, însărcinat cu misiunea de a-l scoate din țară, fost ofițer de stat major și aghiotant domnesc (1863 – 1864), numit de Locotenența domnească prefect al județului Prahova, oferă informații despre ultimele ore petrecute pe pământul natal de Domnul Unirii, care contribuise decisiv la punerea bazelor statului național român modern.
,,În cupeul în care se afla domnitorul Cuza, având alături pe căpitanul Costiescu, erau pe capră credinciosul său servitor și vechi intendent al Palatului, Gabriel și Stan Popescu, care din momentul ridicării din Palat nu se dezlipise de Cuza, pe care, cu toată greutatea momentană a împrejurărilor, îl făcea să petreacă cu observații sincere și naive…
– «Nene Popăscule, – zicea Cuza , cu accentul său moldovenesc – dar ceea ce ați făcut d-voastră e grav, foarte grav!
– Așa e Măria Ta – răspundea Popăscu – dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.
– Dar – urmă Cuza – eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri și soldați, n-am văzut popor. Am văzut pe Lecca căruia, eu, din locotenent, i-am dat două grade, acel de căpitan și de maior și aveam atâta încredere într-însul, încât i-am dat comanda vânătorilor, cel mai frumos batalion format de mine. Apoi am văzut călare și înconjurând Palatul cu trupele sale pe colonelul Haralamb, pe care îl știam om de onoare și nu l-aș fi crezut niciodată capabil de asemenea faptă. În sfârșit, am văzut pe colonelul Kretzulescu (Dimitrie – n.n.), pe care îl socoteam prieten devotat mie. Ia spune-mi Popăscule, fratele său, Nicolae Kretzulescu, presidentul guvernului meu știut-a el ceva despre această conspirație?
– De! Măria Ta – răspunde Popescu – nu știu, dar cred că nu se poate să nu fi știut ceva, de vreme ce n-a luat nicio măsură spre a zădărnici lucrul.
– Ciudate lucruri, nene Popăscule, și care vor uimi lumea, când se va vedea și cum s-au petrecut».
Se cuvine, dimpotrivă, adevărului istoric – continuă Th. C. Văcărescu – rectificarea că N. Kretzulescu, șeful ultimului guvern al lui Cuza, fusese arestat în noaptea de 11 februarie, ca și ceilalți miniștri ai lui Cuza…
La Predeal se petrecu iarăși o scenă pe care mi-o relată comisarul I. Fălcăianu la întoarcerea sa la Câmpina.
Pe când se făceau formalitățile, arătate mai sus, vodă Cuza ceru să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la dânșii; ei se înșirară în fața biroului vamal, a cărui ușă rămase deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda. Atunci printr-una din acele inspirațiuni ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, zise soldaților: «Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!».
Postare preluată de pe pagina distinsului istoric militar, Alesandru Duțu. Pe larg: Apud ,,Magazin istoric”, iunie 1993, p. 14-15.
