160 de ani de diplomație română modernă. Înființarea Ministerului Afacerilor Externe (1862)
Astăzi marcăm 160 de ani de la înființarea oficială Ministerului Afacerilor Externe al României, iar Arhivele Diplomatice și-au propus să aducă în atenția publicului cele mai importante momente și figuri istorice ale diplomației române. Este povestea oamenilor care au însuflețit-o și, în același timp, o parte din istoria României și a cetățenilor săi, pentru care instituția noastră există și acționează consecvent de 160 de ani, potrivit unei postări de pe pagina de Facebook a Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.
Acest proces a început la 24 ianuarie 1859, când a avut loc un moment crucial al istoriei noastre – Unirea Principatelor Române, prin dubla alegere a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), act ce a marcat decisiv procesul de unificare națională și modernizare a societății românești. Acest eveniment a fost posibil prin voința neabătută și solidaritatea la nivel național, în ciuda contextului politic complex de la acel moment, mai ales la nivel internațional.
Recunoașterea pe plan internațional
Prima sarcină a diplomației române a fost aceea de a îndeplini obiectivele fundamentale ale recunoașterii internaționale și desăvârșirii Unirii Principatelor sub dublul său aspect, primul legat de recunoașterea de către Europa a dublei alegeri, celălalt de acceptarea de către Poartă și puterile garante a unirii depline în plan politic și administrativ. Au fost trimiși reprezentanți diplomatici la Constantinopol, Paris și alte capitale europene importante, precum marele scriitor Vasile Alecsandri (1821-1890), ministru al Afacerilor Străine în Guvernele de la Iași și București în 1859-1860. Primă etapă în realizarea unirii depline, politico-administrative s-a încheiat cu formarea primului guvern al României moderne, la 22 ianuarie 1862, sub conducerea prim-ministrului Barbu Catargiu.
Primul ministru al Afacerilor Străine al României unite a fost Apostol Arsache (1789-1969), în funcție în perioada 22 ianuarie 1862 – 24 iunie 1862. Numele lui se leagă astfel indisolubil de istoria instituțională a Ministerului Afacerilor Externe, în mandatul său realizându-se și reorganizarea ministerului pe baze moderne, prin unificarea celor două departamente de externe ale Munteniei și Moldovei.
Nicolae D. Popescu (1842-1921), directorul Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Străine în perioada 1876-1899, a elaborat în 1890 o primă abordare a istoriei organizării instituționale.
“Schița istorică relativă la înființarea și organizarea Ministerului Afacerilor Străine”, în curs de editare de către un colectiv al Arhivelor Diplomatice, abordează tocmai aceste probleme ridicate în fața tinerei diplomații românești acum 160 de ani:
“Unirea politică a Principatelor, întrunirea administrativă a ambelor ministere, desființarea Secretariatului Statului și împărțirea atribuțiunilor sale între toate celelalte ministere, n-a realizat decât modificări și îmbunătățiri interioare, iar tot ceea ce privește relațiunile internaționale a rămas în picioare și neschimbat tot ce a fost în ființă până atunci. Regimul capitulațiunilor rămăsese încă în ființă, tribunalele consulare încă funcționau pe teritoriul român; agenții și consulii puterilor străine încă aveau și exercitau dreptul de-a aduce la îndeplinire prin silnicie hotărârile lor, de-a aresta, [a] ține în închisoarea consulatelor lor și [a] extrăda fără amestecul autorităților teritoriale pe supușii lor ceruți de autoritățile originale și de a forma stat în stat, întocmai ca în Turcia…
Pământenii față [de] străini erau puși pe un picior de inegalitate inferioară, încât mulți spre a-și vedea interesele mai bine ocrotite prin acest privilegiu de stat în stat care pe sudiți îi favoriza, iar pe pământeni îi nedreptățea sau îi făcea să îndure un șir nesfârșit de drăgăniri [inconveniente], alergau în mulțime să se facă din pământeni sudiți, adică străini în patria lor.
Spre a remedia acest rău, guvernul român, pe de o parte prin Ministerul Afacerilor Străine începu o campanie virulentă contra acestui regim consular, ca contrariu vechilor capitulații încheiate cu Poarta, prin care nu renunțasem la dreptul de suveranitate națională și la prerogativa de-a avea și de-a aplica pe teritoriul țării noastre numai legile noastre; iar pe de altă [parte] prin concursul corpurilor noastre legiuitoare ne grăbirăm de-a ne înzestra cu toate legile și cod[urile] indispensabile unui stat civilizat…
În primele momente consulatele străine văzând că autoritățile române nu mai vor să recunoască legalitatea tribunalelor consulare și să mai îngăduie și ajute aducerea lor la îndeplinire; că tribunalele în afaceri de succesiuni nu mai îngăduia[u] amestecul Consulatelor decât numai când nu era[u] în joc interese române și avere imobilă situată în România, și că străinii râzând că sentințele consulare rămâneau în România neexecutorii ca o hârtie albă, preferă a fi judecați de tribunalele pământene, unde găseau dreptatea când o aveau, începură să protesteze cu vioiciune prin note identice sau singuratice și să ceară chiar de la Poartă restabilirea regimului consular.
La toate aceste protestațiuni și încordări de relații, guvernul român prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine răspunsese cu moderațiune, calm și multă cumpătare; în ceea ce privește forma întâi [s-a mers] pe calea tratativelor și a concesiunilor reciproce, însă în ceea ce privea fondul, adică dreptul de jurisdicțiune teritorială, de care trebuie să se bucure orice stat bine organizat și pe deplin constituit, nu ceda nici măcar un singur deget…
Evenimentele de la 1878, urmate de Tratatul de la Berlin care ne consacra independența, au venit la timp ca să pună capăt și acestor neînțelegeri și să ne permită de a intra pe un picior de perfectă egalitate în concertul statelor europene.
În timpul succedării acestor peripeții, Ministerul Afacerilor Străine, teatrul acestor rodnice și pacifice lupte diplomatice a trecut prin mai multe preschimbări, și în urma a două legi constitutive; cea din 15 Martie 1873 și cea de la 1 Mai 1882, și-a fixat următoarele atribuții:
,,El execută și interpretă tratatele și convențiunile; are lucrările politice, relative la aceste acte, tratează chestiunile de limite și de extradi[ție], se ocupă cu pro[i]ectele de convențiuni, pregătește tratatele de comer[ț] și de navigațiune, care și dă ratificarea acestor inst[r]umente, studiază chestiunile relative la starea civilă a străinilor, se ocupă cu instrucțiunea reclamaț[iilor] în materie de interes privat cu succesiuni și altele, transmite actele judiciare și comisiunile rogatorii, observă pe aceste[a] din urmă, tratează afacerile contencioase care urmează a fi apreciate după dispozițiunile actelor diplomatice, după acelea ale legilor și conform principiilor dreptului internațional și dreptul ginților, pregătește formele pentru obținerea exe[q]uatorului în privința recunoașterii consulilor generali, consulilor și viceconsulilor, cere autorizațiuni pentru primirea și purtarea ordinelor străine, pregătesc regulamentele de navigație, observă executarea lor, se ocupă și se pronunță asupra chestiunilor relative la privilegi[ile], imunitățile și franșize[le] diplomatice, este însărcinat cu legalizarea și vidimarea actelor traduse din limba străină și viceversa, apără interesele române în străinătate, tratează afacerile politice, discută conflictele de juri[s]dicție iscate între autoritățile române și autoritățile consulare, întreține corespondențele cu agenții diplomatici și consulii generali acreditați pe lângă guvernul țării, întreține asemenea corespondență cu Agenții României în străinătate, se pune în raport, în cazuri determinante cu miniștrii Afacerilor Străine ai diferitelor state, combină măsurile care să satisfacă adevăratele interese ale țării, apără drepturile acestea în fața încălcărilor ce li s-ar face, antamează și conduce negocieri de diferite naturi; cu guvernele străine, [e]liberează pașapo[artele] , primește scrisorile de notificări, de creanțe și altele, tratează reclamațiile Românilor contra guvernelor străine și reclamațiile străinilor contra guvernului român, se ocupă de toate chestiunile care ating, atât domeniul politic, cât și domeniul comercial, afectând amândouă interesele de o dată, rezumă situațiunea exterioară și interioară prin circulare, și în fine dă direcțiune tuturor afacerilor care făcu parte și obiectul raporturilor internaționale existente între Români și țările străine.”
Călătoria tânărului stat pe scena relațiilor internaționale
Apariția instituției care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internațional, care să impună România drept stat independent şi suveran. Înfăptuirea Unirii Principatelor a marcat o profundă schimbare în domeniul relațiilor externe ale noului stat, iar o trăsătură esențială a politicii externe românești o constituie inaugurarea unei diplomații pragmatice și curajoase, orientată spre realizarea obiectivelor fundamentale ale națiunii române.
Marile personalități diplomatice care au contribuit la atingerea principalelor obiective naționale și totodată la edificarea aparatului diplomatic al tânărului stat român modern au fost intelectuali educați la universități occidentale, în special din Franța. Aceștia au avut o consistentă experiență în aparatul de stat și administrație, fiind implicați în marea lor majoritate în Revoluția de la 1848, fiind militanți activi pentru modernizarea și unirea Principatelor Române, la care au contribuit personal.
Elita intelectuală și relația cu alți membri ai elitei culturale din țările europene
Intelectuali autentici și călători pasionați, ei întrețineau relații personale directe cu membri ai elitelor culturale și politice din țările europene, Ministerul Afacerilor Străine al României având numeroși membri ai Academiei Române în conducerea Centralei de la București sau la misiunile diplomatice românești din străinătate. În multe cazuri, activitatea diplomatică a fost dublată de o vie creație artistică sau cercetare științifică.
Personalități polivalente precum Dimitrie C. Brătianu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Vasile Boerescu, Nicolae Kretzulescu, Ion Bălăceanu, Ion Câmpineanu, C.A. Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, Ion C. Brătianu sau Titu Maiorescu au îndeplinit funcția de miniștri de externe și șefi de misiune.
Această generație excepțional de curajoasă a dublat experiența cu moderația dobândită în urma revoluției pașoptiste, care i-a ajutat să înțeleagă faptul că marile puteri ale vremii nu agreau tulburările și schimbările violente. Toate acestea le-au permis să realizeze îndeplinirea obiectivelor naționale, reușind o evoluție spectaculoasă în doar trei decenii, de la două Principate autonome sub suzeranitate otomană la un stat modern, unitar și independent!
