Tradiţia legată de Moş Crăciun, care împarte daruri copiilor cuminţi în noaptea de 24 spre 25 decembrie, a apărut în secolul al IX-lea – el fiind prezentat ca un bătrânel cu barbă, îmbrăcat într-un costum roşu cu blăniţă albă pe margini, cizme negre şi o căciulă roşie – dar marele secret al adresei lui Moş Crăciun a fost divulgat abia în 1927, la un post de radio finlandez, de către Markus Rautio (Uncle Markus), gazda emisiunii „Ora Copiilor”.
El a afirmat atunci că Moş Crăciun locuieşte în Munţii Korvatunturi (în traducere Muntele Ureche), care se află în ţinutul Savukoski, la graniţa Finlandei cu Rusia.
La locuinţa moşului sosesc zilnic o mulţime de scrisori trimise de copii din toată lumea.
Cel mai cunoscut dintre renii lui Moş Crăciun este Rudolph, cel cu nasul roşu. El îi conduce pe ceilalţi reni: Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. În SUA există 34 de locuri care poartă numele renilor.
Bradul de Crăciun
Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun a apărut la Riga, în Letonia, în 1510.
Doi ani mai târziu, în 1521, prinţesa Helene de Mecklembourg a împodobit primul brad de Crăciun din Paris, după căsătoria cu ducele de Orleans.
O altă menţiune scrisă referitoare la împodobirea unui pom de Crăciun, în Germania, datează din 1531.
Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania.
În anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat adăposturile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate Naşterii Mântuitorului.
Se consemnează că sărbătoarea Crăciunului cu împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1836.
Tot din secolul al XIX-lea s-a păstrat tradiţia, iniţiată de un cofetar din statul Indiana (SUA), care propunea folosirea unor acadele în formă de baston alb, simbolizând puritatea.
În literatură, prima menţionare a bradului împodobit datează din 1774, în „Suferinţele tânărului Werther” a lui Goethe, în care Werther o găseşte pe Lotta decorând bradul în duminica dinaintea Crăciunului.
În Statele Unite, cartea pentru copii Kriss Kringle’s Christmas Tree, publicată la Philadelphia în 1845, a contribuit la răspândirea popularităţii bradului de Crăciun.
În 1798, poetul britanic Samuel Taylor Coleridge a descris, după ce a petrecut Crăciunul în Germania, frumuseţea brazilor împodobiţi de sărbătoare.
În 1844, Hans Christian Andersen a publicat trista poveste a bradului, iar în 1848 Feodor Dostoievski a scris „Un pom de Crăciun şi o nuntă”.
În Anglia, bradul de Crăciun a apărut prima dată în anul 1841, când prinţul Albert (de origine germană) a dăruit un brad soţiei sale, regina Victoria, şi l-a instalat în castelul Windsor.
În vârful bradului era instalat un înger, care ulterior a fost înlocuit cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit, potrivit volumului amintit.
Obiceiuri de Crăciun în diferite ţări
Germania. „Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiţiei, se crede că ar apăra casa de hoţi şi de nenorociri tot restul anului.
Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare, atunci se adună familia pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică.
Elveţia. Butucul ars în noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie este cunoscut sub numele de Bouche de Noel. Samichlaus (Moş Crăciun) are întotdeauna sarcina grea de a aduce şi pomul de Crăciun în casele elveţienilor. Acest obicei se păstrează încă din 1775.
O altă tradiţie a elveţienilor este „Parada ridichilor luminate”, obicei preluat de la mexicani. Copiii ajutaţi de părinţi se înarmează cu ustensile specializate şi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, pe care apoi o împodobesc cu diferite crestături şi forme.
Anglia. În fiecare dintre cele patru duminici dinainte de naşterea lui Iisus se aprinde o lumânare, aşezată într-o cutie. Au loc procesiuni reprezentându-i pe cei trei magi şi naşterea lui Hristos.
