În 1988, Partidul Comunist Român i-a făcut un „portret” lui Teodor Brateș, cel care un am mai târziu avea să ocupe o funcție cheie în desfășurarea evenimentelor tragice din Decembrie 1989. Conform fișei de cadre a PCR, Teodor Brateș și-a schimbat numele în 1956 din Froim Bernard în Teodor Brateș. În 1988, cunoscutul ziarist era redactor șef adjunct la Redacția de Actualități Politice interne și externe. Potrivit documentelor Partidului Comunist de la Arhivele Naționale, Teodor Brateș vorbește limbile franceză și rusă și este de naționalitate evreu. Născut în 1933, el era membru al PCR din 1955.
În 1947 Brateș era ajutor de mecanic. Un an mai târziu, „a fost scos din producție și încadrat ca activist la fostul sector II Negru UTC București. După un an de activitate în acest loc de muncă s-a transferat în calitate de redactor la Radioteleviziunea Română, de unde, în 1953, a fost trimis la Școala de științe sociale „A.A. Jdanov” ( viitoarea „Ștefan Gheorghiu” n.red.) pe care a absolvit-o în 1956 fiind apoi reîncadrat în aceeași funcție la Radio”, se mai arată în document.
Teodor Brateș explică restricțiile și interdicțiile care se abătuseră asupra presei în întregul ei în 1989
„La toate restricțiile și interdicțiile care se abătuseră asupra presei în întregul ei (nu numai asupra Radioteleviziunii) s-au adăugat, la 11 ianuarie 1989, deciziile Consiliului Culturii și Educației Socialiste incluse în „Instrucțiunile” referitoare la cuvinte, sintagme, teme, imagini, ținute vestimentare etc., care, obligatoriu, se cereau respectate în mass-media autohtonă. De fapt, era a IV-a ediție revăzută și completată a unor „Instrucțiuni” lansate exact în momentul în care se anunța, cu tam-tam-ul propagandistic de rigoare, „desființarea cenzurii”. În realitate, se transfera conducerilor tuturor publicațiilor și institutelor audio-vizuale, atribuțiile de cenzură exercitate până atunci de Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, explică Teodor Brateș potrivit informațiilor prezentate pe blogul lui Ion Cristoiu.
Nu este cazul să reproduc ceea ce era scris negru pe alb într-o broșură cu 48 de pagini. Doar cu titlu de exemplu, rețin câteva prevederi referitoare la RTV. Astfel, în reportajele de Televiziune era interzisă apariția în cadru a ziaristului care înregistra răspunsurile sau declarațiile interlocutorului, prezentatoarele nu aveau voie să poarte cercei și nici rochii cu decolteuri, nu se filmau zone poluate, erau excluse relatările despre crime, furturi, tâlhării, nu se difuzau date din economie în afara celor furnizate de statisticile oficiale. O astfel de încorsetare determina dispariția nu numai a personalității ziaristului, ci și un proces accelerat de deprofesionalizare.
Așa se explica, în bună măsură, instaurarea unei atmosfere de scepticism și de resemnare la foarte mulți colegi de breaslă. Era o atmosferă total diferită de cea pe care am găsit-o în octombrie 1969, când am fost transferat de la Radio la Televiziune.
Perioadă de largă deschidere în spiritul celor decise la Congresul al IX-lea al PCR din iunie 1965
Am întâlnit o emulație reală în materie de inovare a programelor TV, fapt apreciat, în cel mai înalt grad, de milioane de telespectatori. Nu era vorba numai despre spumoasele emisiuni de divertisment, ci și despre zona publicisticii propriu-zise; anchetele și dezbaterile pe teme politice, economice și sociale atrăgeau un public numeros, dornic să cunoască și să înțeleagă realitățile românești și de peste hotare, în dinamica lor efervescentă.
Nu pot să merg mai departe cu povestirile mele fără să spun câte ceva despre „popasul” făcut la Redacția emisiunilor economice TV. Mă aflam în faza definitivării tezei mele de doctorat în materie de economie. Șefii cunoșteau treaba aceasta și, cum se intenționa extinderea spațiului acordat temelor economice în programul TV, m-au transferat de la Radio la redacția de profil al Televiziunii pe post de redactor-șef adjunct. Șeful redacției a fost, pentru scurt timp, Gheorghe Atanasiu, cu care lucrasem la Radio când îndeplinea funcția de redactor-șef la Actualități. Redactor-șef adjunct era Steliana Cristea (absolventă a ASE) și care, de E emisiunile economice au rămas fără redactor-șef până în 1973. În aceste condiții, am fost – de facto – mai-marele acestei redacții timp de circa patru ani.
Trebuie să mai precizez că în Redacția emisiunilor economice se afla secția agrară, în care au lucrat, între alții, Gheorghe Verman, Costin Martiniuc, Ion Marina, Radu Bălan, Nicolae Culcea, ziariști talentați, buni cunoscători ai lumii satelor.
Rememorările supuse atenției cititorului fac parte integrantă din istoria fascinantă a Televiziunii Române. De aceea este inexplicabil de ce până în prezent (2024) nu există o lucrare adecvată dedicată exclusiv drumului parcurs în peste șapte decenii de Televiziunea națională. Spre deosebire de cele trei volume consistente scrise de Eugen Denize despre istoria Radiodifuziunii Române, despre televiziune s-au făcut referiri doar în câteva cărți, care au vizat perioade relativ scurte și numai câteva tipuri de emisiuni. Memoriile au fost limitate, inevitabil, la experiențe personale, fiind – unele dintre ele – marcate de un subiectivism de-a dreptul (s-o spun pe nume) lamentabil.
Îmi permit să punctez câteva date și fapte care – la rândul lor – pot explica multe despre Televiziunea Română în 1989 și de atunci până în prezent (2024):
În 1955 – la 23 august – a fost pus în funcțiune un emițător experimental de televiziune, instalat pe clădirea centralei telefonice Vitan din București. A lucrat acolo, ca inginer electronist, un alt regretat prieten, Mircea Brătescu.
În 1956, la 31 decembrie, a avut loc – într-un studio al cinematografiei de pe strada Molière nr, 2 – inaugurarea oficială a Televiziunii Române. Programul cuprindea doar două zile pe săptămână. Abia de la 29 aprilie 1968 s-au difuzat emisiuni în fiecare zi. Timp de mai bine de 10 ani, numărul total al abonaților se situa în jur de 4-5.000. Prin urmare, un segment foarte mic al populației avea „privilegiul” de a urmări emisiunile TV. Adevărata explozie a beneficiarilor s-a produs la mijlocul anilor ʼ70. Numărul maxim de abonați din perioada antedecembristă s-a înregistrat în 1989, respectiv 3,6 milioane.
Autoritățile de la conducerea țării nu acordaseră Televiziunii o prea mare atenție până la venirea lui Ceaușescu
Până la venirea lui N. Ceaușescu la conducerea țării, autoritățile de la cel mai înalt nivel nu acordaseră Televiziunii o prea mare atenție. Numirea lui Tudor Vornicu (în calitate de principal realizator) și a lui Octavian Paler, în calitate de director general adjunct al Radioteleviziunii, însărcinat cu șefia la TV, a marcat, incontestabil, un foarte important plus de profesionalism. Atât Tudor Vornicu, cât și Octavian Paler, apoi Ioan Grigorescu și George Ionescu, directori generali adjuncți, Eugen Preda (numit șef la Actualități), Ion Lavric, Valeriu Negru, Ilie Ciurescu, Mihai Lazăr (redactori-șefi adjuncți la Actualități), cât și „pălmași” precum Carmen Dumitrescu, Alexandru Stark, Dumitru Tănăsescu, Sorin Pamfil, Solo Iacob, Dumitru Udrescu, Rodica Becleanu, Ion Ciuchi, Cristian Țopescu și alții, aveau cu toții – evident, cu stagiu diferențiat – școala radioului. Ei au adus nu numai un suflu nou în materie de publicistică, ci au impus și ceva ordine, ceva rigoare. Experiența transferului de redactor de la Radio la Televiziune a fost pusă, de asemenea, în valoare prin valul înregistrat la finele anului 1969. Pe acest val am ajuns și eu – cum am mai precizat – la Televiziune, la redacția emisiunilor economice.
Fără intenția de a stabili ierarhii profesionale, trebuie să remarc că activitatea unor teleaști precum Tudor Vornicu (decedat la 2 aprilie 1989; în ianuarie împlinise 63 de ani), Eugen Preda (marginalizat la Radio din 1973 până la Revoluție), Valeriu Negru (ieșit la pensie înainte de Revoluție), Dionisie Șincan (revenit la Radio în ianuarie 1990, după o escală de câțiva ani la „Scânteia”), ca să citez câteva dintre numele cele mai cunoscute, s-a interferat deseori cu propria-mi carieră. Relațiile prietenești cu cei menționați și, mai ales, școala comună a Radioului, ne-au permis să ne completăm, să ne înțelegem din priviri, să menținem – cât de cât treaz – respectul pentru informația audiovizuală, să promovăm o anumită rigoare, atât în ceea ce privește creația individuală, cât și în sfera organizării colectivităților – mai mari sau mai mici – pe care le-am condus, de-a lungul timpului, în ciuda vicisitudinilor cunoscute. Nu este locul aici să intru în amănunte, dar cred că se poate vorbi despre un nucleu de profesioniști, care a dat principalele probe în momente-limită, cum au fost inundațiile din 1970 și 1975, cutremurul din 1977, probe confirmate de emisiunile de debut la Televiziune și Radio, atunci când s-a declanșat și s-a desfășurat Revoluția.
Mi se pare cât se poate de lămuritor faptul că, la puține ore de la debutul TVR – Libere, în Studioul 4 a apărut fotografia lui Tudor Vornicu. Era un omagiu al nostru, al tuturor, adus celui care, cu siguranță, s-ar fi remarcat în mod deosebit – prin profesionalism, prin dăruire – și în zilele Revoluției. Când la începutul lui ianuarie ʼ90, președintele Adunării Naționale a Franței Laurent Fabius a vizitat (la cerere) Studioul 4 și a văzut portretul lui Vornicu, a crezut că este un erou al Revoluției.
