Evenimentul Istoric > Articole online > Au încercat să scape de Nicolae Ceauşescu şi până la urmă au reuşit. Poveste din TVR
Articole online

Au încercat să scape de Nicolae Ceauşescu şi până la urmă au reuşit. Poveste din TVR

Între anii 1965 şi 1989, este 100.000 de români au încercat sau chiar au reuşit să treacă frontiera de stat a Republicii Socialiste România, conform anumitor estimări. Printre ei se numără şi Constantin Dumitru, un român stabilit în Australia, dar care până a ajuns la Antipozi a fost supus unor încercări teribile, în care viaţa […]

Între anii 1965 şi 1989, este 100.000 de români au încercat sau chiar au reuşit să treacă frontiera de stat a Republicii Socialiste România, conform anumitor estimări. Printre ei se numără şi Constantin Dumitru, un român stabilit în Australia, dar care până a ajuns la Antipozi a fost supus unor încercări teribile, în care viaţa lui a fost de nenumărate ori în pericol.

În cartea despre fuga din ţara natală, Constantin Dumitru a scris că aceia care erau prinşi sau nu reuşeau să treacă de interviul cu reprezentanţii ONU ajungeau înapoi în România. Odată reveniţi în Epoca de Aur, pentru ei şi familiile acestora începea calvarul. Intrau în atenţia Securităţii şi unii dintre ei erau condamnaţi la închisoare.

În volumul „Frontieristul”, Constantin Dumitru prezintă istoria evadării din lagărul comunist din postura de angajat al TVR. Miza era cu atât mai importantă pentru el având în vedere că lucra la postul public de televiziune. În acele vremuri, un loc de muncă la TVR era o mare realizare pentru oricine.

În cele din urmă, Constantin Dumitru, şi soţia lui Anca (dactilografă la IATC) au reuşit să fugă din România în anul 1986. Au făcut-o cum o făceau mulţi conaţionali ajunşi la saturaţie din cauza regimului comunist, adică trecând Dunărea înot. Unii reueşeau să facă asta, dar au fost numeroase cazuri în care rebelii Epocii de Aur mureau înecaţi în drumul lor spre libertate. Cei doi au început să se gândească foarte serios la evadarea din România socialistă încă din 1979, când a însoţit cuplul Ceauşescu într-o vizită de lucru în Valea Jiului.

„Regimul îmi stătea ca o gheară în gât. Cu o asemenea stare de spirit am ajuns la Petroşani în 1979, făcând parte din echipa TVR care a participat la întâlnirea celor doi cu minerii. Eram la doi ani de la revolta ortacilor din Valea Jiului.

În timpul vizitei, lui Nicolae Ceauşescu i-a venit ideea să-i întâlnească pe mineri, în sala de mese de la o cantină din Petroşani. Filmam din spate. Am sesizat că la masă erau mai mulţi securişti şi secretari de partid îmbrăcaţi în salopete.

Elena Ceauşescu i-a cerut soţului ei să-i întrebe pe ortaci dacă au vreo problemă, dar când aceştia încercau să îşi spună păsurile, interveneau grangurii. Mi s-a făcut lehamite şi atunci am înţeles că în România nu voi avea nicio şansă de a răzbate”, povesteşte Constantin Dumitru, conform hunedoaralibera.ro.

Odată revenit acasă, a discutat cu doi colegi care fugiseră din ţară şi care au luat legătura cu el. Ochii ageri ai Securităţii nu scăpaseră acest aspect, astfel că a fost chemat să dea explicaţii. Când a ajuns faţă-n faţă cu securistul de la TVR, operatorul a refuzat să scrie ce vorbise cu acei colegi. Din acel moment nu a mai fost trimis la filmări în zona de frontieră, ci doar în centrul ţării.

În septembrie 1986, după căutări lungi şi atent pregătite, Constantin şi Anca au găsit pe cineva care să îi ajute să ajungă în zona Dunării. Era chiar unchiul soţiei, pădurar la Dubova şi care cunoştea bine zona de frontieră. Au trecut fluviul înot pe la Cazane, dar habar n-aveau ce îi va aştepta pe malul drept al Dunării.

„Ne-am oprit la o casă. Au venit nişte oameni în vârstă, care ne-au sfătuit să ne predăm la miliţie, că nu ni se va întâmpla nimic rău. I-am ascultat şi ne-am predat. Am fost condamnaţi la 20 de zile de închisoare şi duşi la Negotin. Am fost despărţiţi unul de celălalt şi am muncit la cules de struguri”, a rememorat rebelul.

Personalul închisorii s-a interesat unde a făcut armata. Constantin o efectuase la trupele de Securitate, dar a spus că a făcut-o la Geniu şi a desenat unitatea militară, aşa cum s-ar fi văzut de sus. Ulterior, anchetatorul penitenciarului a scos o hartă în care avea toate aceste obiective din România. După această întâmplare şi 20 de zile de arest, cei doi aşteptau să fie duşi în lagăr.

„Ştiam că dacă vin pe la 5:00 dimineaţa după noi am fi fost duşi în lagăr. Au venit pe la 9:00. Erau doi civili şi un deţinut sârb. Când am ieşit, am văzut dubiţa, iar pe soţia mea o auzeam ţipând. Mi-au pus cătuşele şi m-au aruncat în dubă, în spate, iar pe Anca în faţă.

Am dat cu picioarele tot drumul, sperând că răstorn duba. M-au mutat în faţă, le-am zis că le dau 300 de dolari, să ne lase să fugim. La Porţile de Fier au spus în româneşte că data viitoare nu ne vor mai trimite în România”, a completat Dumitru Constantin momentul în care aveau să fie predaţi autorităţilor din Republica Socialistă România.

Reveniţi pe teritoriul ţării, cei doi au fost preluaţi de doi soldaţi în termen, care le-au schimbat cătuşele şi i-au dus la batalion. „Erau trei celule, mai bine zis nişte cuşti, despărţite prin placaje. Au aşezat-o pe soţia mea pe un scaun de metal, iar pe mine m-au legat cu o cătuşă de o mână şi cu cealaltă de o bară de deasupra uşii.

 

Mă tăia cătuşa la mână. Am stat cam o ora aşa, timp in care mi-au aruncat şi un litru de apă rece în pantofii sport pe care îi purtam. Ulterior m-au dus în altă încăpere, unde m-au legat de calorifer. M-au lovit şi cu bocancul în testicule, de am crezut că acolo îmi voi da sfârşitul. Pe la ora 20:30 a venit un căpitan, cred ca era procuror militar.

Soţiei mele i-a dat o pătura. Din acel moment nu s-au mai atins soldaţii de mine. Apoi, s-a întâmplat ceva foarte interesant. Soldaţii prinseseră doi tineri care au vrut să treacă Dunărea. I-au bătut şi pe ei. Când a venit, ofiţerul a zbierat la subalterni, le-a cerut să îi dezlege şi le-a dat tinerilor bani pentru biletele de tren”,  a mai dezvăluit fostul angajat al TVR.

După ce s-a îmbolnăvit şi a ajuns în spital, căpitanul respectiv i-a explicat că unchiul pădurar al soţiei şi fiul acestuia fuseseră arestaţi. Acesta era preţul plătit de cei care ajutau transfugii. Atenţie, binefăcătorii săi fuseseră turnaţi chiar de soacra şi bunica celor doi.

„Căpitanul mi-a şi zis ce pedeapsă voi primi – un an şi două luni pentru trecerea ilegală a frontierei de stat. M-a sfătuit să scap de valută, pentru ca aş fi primit între 2 şi 3 ani, dacă o găseau asupra mea. Mi-a spus şi să nu ne mai cheltuim banii cu avocaţii, că oricum soarta noastră era pecetluită, dar să iau totul asupra mea, astfel soţia mea, unchiul ei şi fiul acestuia vor primi pedepse mai mici.

În plus, m-a întrebat dacă aveam aur asupra noastră. L-a luat şi l-a returnat părinţilor. Sunt foarte curios ce s-a ales de acest om, un moldovean cumsecade”, a mai spus Constantin Dumitru. 

Câteva zile au fost suficiente pentru finalizarea dosarului, iar cei patru au fost duşi la Turnu Severin. Au fost plimbaţi prin prin oraş, pentru a fi un exemplu pentru cei care aveau gânduri similare. După cinci de arest, au fost transferaţi la penitenciar. Desigur, aşa cum se obişnuia atunci, n-a existat niciun termen de judecată, iar rechizitoriul le-a fost aruncat prin vizetă.

„Ne-au dus la tribunal doar când ni s-a comunicat sentinţa şi atunci în lanţuri. Eram vreo 20 de persoane, dintre care 12 eram pentru trecere de frontieră. Violatorii şi criminalii nu beneficiau de acelaşi tratament. Eram în zeghe, tunşi, cu privirile speriate, nemâncaţi. Am mai fost ţinuţi şi într-o magazie la tribunal.

În jur de 200 de oameni ne scuipau şi ne înjurau, în timp ce eram băgaţi în sala de judecată. Am primit un an şi două luni, soţia mea – un an, unchiul ei – un an, pentru complicitate, iar fiul lui – şase luni. Eram într-o celulă de 51 de paturi, suprapuse, unele chiar câte patru – 85 de persoane.

Iarna luau geamurile de la celulă, iar vara le băteau în cuie. Ajungea zăpada pe noi iarna, la apelul de seară. Şi stăteam aşa câte o oră şi ceva, în picioare. În celulă aveam un coleg ce omorâse şapte persoane, cu un topor. A intrat într-o casă vrând să fure o drujbă. Proprietarii s-au trezit şi au fost hăcuiţi.

Un bărbat de peste 60 de ani ispăşea o pedeapsă de şase luni pentru că îşi vânduse porcii la târg ca să facă rost de bani să se trateze pentru că era bolnav. Se iscau şi bătăi între deţinuţi. Se tăiau, dar nimeni nu spunea nimic. Pe de altă parte, mâncarea era foarte puţină, doar 250 de grame pe zi, din care o bucată de pâine.

Ni se dădea şi mămăligă. O aduceau şi o tăiau cu sfoara şi ne-o puneau în mână, aşa fierbinte cum era. Daca desfăceai degetele, riscai să o scapi. Igiena era precară. La duş mergeam doar o singură dată pe săptămână şi atunci intram câte trei sub o ciupercă, pe care curgea apă rece.

În rest, aveam doua toalete turceşti şi două chiuvete. Am făcut şi păduchi. Ne-au pus să ne dezbrăcăm, au făcut un munte de haine şi au dat o găleată de praf peste ele. Pe noi au dat cu o pompă ceva DTT, ca pe animale, pe hol. La cabinetul medical era un medic veterinar, tot deţinut.

Ne-a luat sânge cu o singură seringă la 25 de oameni. Polidinul era leacul pentru orice boală. Injecţia era făcută prin pantaloni. Nu aveam dreptul la muncă, pentru că eram deţinuţi consideraţi foarte, foarte periculoşi. Primeam o vizită la două luni şi nu am acceptat ca băiatul nostru să vină să ne vadă.

Oricum a suferit la şcoală, pentru că râdeau copiii de el că are părinţi puşcăriaşi. Aveam voie să scriem o carte poştală pe lună. I-o trimiteam soţiei mele, care era la 30 de metri de mine. Ajungea în 11 zile. Pentru că era dactilografă, Anca lucra in biroul comandantului. Ştiam la ce oră este scoasă din celulă şi dusă la muncă.

Ceream să fiu scos să curăţ pe hol. Voiam să îi simt măcar respiraţia când trecea pe lângă mine. Trebuia să stau cu spatele. Uneori m-am întors. Am luat pulane peste mâini. Nu conta. Merita. Băgam palmele sub jetul de apă şi trecea. Am învăţat că omul e cel mai rezistent animal. Gândul ca voi încerca să fug iar nu m-a părăsit pe toată perioada detenţiei. Am părăsit închisoarea după 10 luni, soţia mea după nouă”, a mai spus Constantin Dumitru.

După ce a ieşit din închisoare, readaptarea fost sinuoasă şi a trebuit să lucreze cu ziua, pentru că nimeni nu îl mai angaja. Fusese marcat de regim şi devenise un paria al societăţii. Totuşi, un loc de muncă s-a găsit şi pentru el. Pe şantier. Dar n-a rezistat mult acolo, pentru că a fost concendiat. Planul autorităţilor era clar: fostul operator risca să ajungă din nou după gratii pentru mod de viaţă parazitar.

Speranţele i-au fost reaprinse odată cu  primirea unui telefon de la un fost coleg de celulă. Astfel a intrat într-o filieră condusă de un matematician, care scotea oamenii din ţară contra sumelor de 80.000 de lei şi 200 de dolari. Rolul lui Constantin era de a racola oamenii. Mai departe, aceştia treceau Dunărea cu barca, un sârb îi aştepta pe malul celălalt şi îi ducea în lagărele din Austria şi Italia. Transfugul dădea şi o fotografie când plătea călăuzele, iar imaginea ajungea la familia celui care fugea doar când respectivul era deja în siguranţă. 40.000 de lei din suma amintită reprezentau partea unui căpitan de la grăniceri, care lăsa frontiera nepăzită pe o lungime de patru kilometri.

Totul a funcţionat până când a fost contactat de familia unui fotbalist, al cărui unchi l-a atras pe Constantin într-o capcană. Când securiştii au sosit pentru a-l aresta, Constantin a reuşit să fugă sărind pe balconul apartamentului lipit de al său. Acela a fost momentul care l-a făcut din nou să dorească să fugă din ţară, dar liderul reţelei pentru care lucra nu a vrut să se implice. I-a spus doar că îl va ascunde undeva în judeţul Sibiu. În cele din urmă, Constantin a plecat spre Dunăre împreună cu soţia sa, care pe drum a renunţat la ideea şi a revenit în Bucureşti.

Grupul din care făcea parte a umblat şase zile şi şase nopţi până a ajuns la Dunăre. Când au trecut pe malul celălalt, au mai mers trei zile şi trei nopţi până când au ajuns pe un vârf de munte, acasă la un bărbat pe care îl întâlniseră pe drum. Fuseseră vânduţi şi când şi-au dat seama era prea târziu. Sirenele maşinilor de miliţie i-au convins că nu avea niciu rost să încerce să scape. Au fost arestaţi şi a urmat judecata. Încă alte 20 de zile de închisoare la Negotin, de unde au ajuns în lagărul de la Padinska Skela.

„Trăiam într-o teroare continuă. Intrau cu mitralierele în camere, unde stăteam câte 40 şi ceva în 10 paturi. Ne strigau numele şi ne aliniau pe câte două rânduri. Tăbărau pe câte un rând şi le puneau cătuşe celor care îl compuneau. Unii ţineau sub limbă câte o jumătate de lamă şi se tăiau dacă li se striga numele să fie trimişi în ţară. Mi-a venit rândul să merg la interviu, care n-a durat 10 minute, aveam la mine biletul de ieşire din închisoare”, a rememorat Dumitru. De data asta a fost altfel: a trecut de interviu şi familia a aflat că trăieşte. A urmat interviul la Ambasada Australiei, pe care l-a trecut şi astfel a ajuns în ţara cangurilor în septembrie 1989. La un an după el a ajuns la Antipozi şi soţia sa, Anca. Ea mai încercase să fugă o dată, împreună cu băiatul celor doi, care avea atunci 12 ani. Deşi prinşi, au fost lăsaţi să plece. Constantin şi Anca trăiesc la Perth, iar fiul lor este pilot în Emiratele Arabe Unite, conform hunedoaralibera.ro.

Registration

Aici iti poti reseta parola