Supplex Libellus Valachorum
Dar efortul de pus în jurul mișcării Supplex din 1791-92, zadarnic de altfel, viza recunoașterea drepturilor nobilimii românești și ale clerului neunit, adică grec, ortodox: „în adevăr, clerul unit cu biseriea romano-catolică e admis, ce-i drept, la unele imunităţi, nu însă la toate drepturile şi beneficiile de care se bucură clerul celorlalte naţiuni: ecleziasticii de rit grec însă, neuniţi, deşi le incumbă şi lor aceleaşi îndatoriri ca şi ecleziasticilor celorlalte religii, nu sînt scutiţi nici chiar de contribuţie (exceptîndu-se darea capului)”. Intelectualii deplâng această discriminare de ordin religios, care face ca marea parte a nobililor români să nu fie acceptată la conducere: „cu durere însă ea trebuie să mărturisească în acelaşi timp că nici unul, dacă-şi păstrează ritul şi religia greacă, <nu este admis> la demnităţi mai înalte, iar la slujbe mai mici prea puţini sînt admişi, şi aceştia cu cea mai mare greutate.” Printre beneficiari se numără și categoria ostașilor, care de asemenea asigură buna funcționare a Principatului: „două regimente întregi de graniţă în Principat şi cam două treimi din trei regimente de cîmp tot de-acolo şi mai mult decît o treime din regimentul de călăreţi secuesc sînt formate <tot> din inşi ai naţiunii suplicante”.
Argumentele semnatarilor privesc numărul considerabil de mare („care cuprinde cam un milion întreg de oameni”) și utilitatea românilor: „naţiunea română este şi mult mai numeroasă decît celelalte ale Provinciei şi de cel mai mare folos în timp de pace ca şi în timp de război”.
Românilor, spun semnatarii petiției, trebuie să li se recunoască drepturile mai ales pentru că îndeplinesc aceleași îndatoriri ca și celelalte națiuni din Principat, ba chiar mai multe: „îndeobşte sarcinile publice ale Provinciei le poartă naţiunea suplicantă în măsură mai mare decît toate celelalte naţiuni luate la un loc, în proporţie cu numărul <ei> mai mare”. Argumentele de natură istorică, pe lânga cele de natură social-economică, sunt și ele aduse în sprijinul recunoașterii națiunii printre cele zise regnicolare: „Nu venetică, ci veche, şi cu mult mai veche decît toate celelalte este naţiunea românilor în Transilvania nu venetică, ci veche, şi cu mult mai veche decît toate celelalte este naţiunea românilor în Transilvania”.
Întrucât știau că o reformă radicală ar fi fost imposibil de realizat, intelectualii români asigură că „primirea” românilor nu va zdruncina sistemul, că națiunile privilegiate nu vor fi păgubite
Mai mult decât atât, recunoașterea drepturilor românilor ar duce la o sporire a culturii, în vreme ce menținerea ei, mai precis a categoriile superioare, într-o stare de subordonare ar duce la o încă și mai mare pervertire. Argumentele sunt utilizate cu scopul de a permite nobililor români ortodocși să ocupe funcții înalte în Principat care să permită astfel ridicarea întregii națiunii. Revendicarea e cum nu se poate mai elocventă în acest sens: „În comitate, scaune, districte şi comunităţi orăşeneşti, cu ocazia alegerii slujbaşilor şi a deputaţilor în dietă, de asemenea cînd se întîmplă <să se facă> numiri noi sau înaintări în slujbe la dicasteriile aulice şi provinciale, să se procedeze în chip just la punerea în slujbă, în număr proporţional, a persoanelor din această naţiune.”
Căutând să atragă adeziunea noului împărat Leopold II la cauza lor, intelectualii căutau să reiasă din textul Supplex-ului că nu exista o națiune mai credincioasă Monarhiei decât cea română, că românii, în ciuda nedreptăților, au continuat să dea ascultare autorității imperiale, întreaga petiție fiind presărată cu elogii la adresa împăratului.
