Stindardul domnitorului Ștefan cel Mare. O mărturie a culturii moldovenești și a puterii medievale
Stindardul lui Ștefan cel Mare
Asociat cu figura unuia dintre cei mai puternici domnitori medievali din Evul Mediu, steagul este o capodoperă emblematică ce ilustrează aspirațiile lui Ștefan cel Mare, precum și preluarea și asimilarea culturii bizantine în arta moldovenească.
Moldova, la fel ca Țara Românească, a cărei populație vorbea aceeași limbă de origine latină, a fost considerată timp de secole o zonă tampon între Imperiul Otoman în expansiune și restul puterilor din Europa Centrală și de Est, precum Ungaria și Polonia. Înființată destul de târziu în comparație cu celelalte state europene, Moldova a devenit independentă abia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare având loc un secol mai târziu, în 1457, într-o perioadă teribilă pentru întreaga Europă. Numeroase surse istorice păstrate de la mijlocul secolului al XV-lea exprimă groaza și disperarea monarhilor europeni, care erau încă în stare de șoc după dispariția Imperiului Bizantin, ce fusese cucerit în întregime în 1453 de Imperiul Otoman.
Ca personalitate remarcabilă, Ștefan cel Mare, a considerat că, pentru a construi un stat puternic, trebuie să guverneze urmând tradiția politică bizantină, conform căreia suveranul avea putere executivă, legislativă, judiciară și militară absolută. În timpul domniei sale de 47 de ani, a fost văzut ca un protector al creștinismului și un luptător puternic și neînfricat împotriva otomanilor. A condus în 36 de bătălii, dintre care 34 au fost victorioase, ceea ce a asigurat stabilitatea Moldovei și, în consecință, cadrul pentru dezvoltarea culturii și a artelor. Unul dintre principalele sale scopuri pioase a fost acela de a-și arăta recunoștința pentru succesele sale prin construirea a peste 21 de biserici și mănăstiri, unele dintre ele fiind incluse astăzi în patrimoniul mondial UNESCO datorită frescelor originale și arhitecturii inovatoare.
Mănăstirea Voroneț
La fel ca în restul Europei medievale, principalele centre în care se dezvoltau artele erau curtea princiară, care în timpul lui Ștefan cel Mare s-a stabilit la Suceava, și mănăstirile, care primeau din belșug donații în bani și bunuri liturgice din partea domnitorului. Unul dintre cele mai bune exemple de mănăstiri susținute financiar este cazul Mănăstirii Putna, situată în partea de nord a Moldovei, locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare.
Mănăstirea Putna
Chiar dacă de-a lungul secolelor multe campanii de jaf au sărăcit patrimoniul mănăstirii, Putna păstrează una dintre cele mai impresionante colecții de obiecte de aur și broderii liturgice medievale, datând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, precum giulgiul funerar al Mariei de Mangop, una dintre ultimele prințese bizantine, care a fost cea de-a doua soție a lui Ștefan cel Mare.
Interpretat de unii istorici drept un steag militar, iar de alții drept un stindard liturgic, capodopera moldovenească aduce în fața ochilor noștri o veritabilă imagine imperială bizantină convertită sub forma unei icoane brodate, în care Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai prețuite figuri ale creștinismului, este înfățișat ca un împărat încoronat de îngeri, așezat pe un tron bizantin. Sabia din mâinile sale este un simbol marcant al puterii susținute de succesele militare, în timp ce balaurul reprezentat la picioarele sale devine, în acel context specific, reprezintă o metaforă a pericolului otoman.
Această iconografie este destul de neobișnuită pentru tradiția bizantină, iar apariția acestei reprezentări unice a Sfântului Gheorghe în spațiul moldovenesc în a doua jumătate a secolului al XV-lea, care poate fi observată și într-o frescă de la mănăstirea Voroneț și pe o icoană de lemn de la mănăstirea Neamț, indică faptul că Sfântul era extrem de important pentru Ștefan cel Mare. Reprezenta protectorul sub scutul căruia domnitorul și-a pus toate acțiunile sale politice și militare.
Din nefericire, nu avem nicio informație despre istoria stindardului de la momentul realizării sale și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când piesa a fost găsită în biblioteca mănăstirii bulgare Zografu de la Muntele Athos. Inscripția cusută pe marginea broderiei sugerează că aceasta nu a fost inițial o donație făcută de Ștefan cel Mare mănăstirii athonite și că sosirea sa în Grecia a avut loc probabil la o dată ulterioară și într-un context nefericit pentru Moldova. Recuperarea stindardului de la mănăstirea bulgară a reunit într-un efort comun numeroase personalități culturale și politice din secolele al XIX-lea și al XX-lea, în ceea ce părea a fi un exemplu de diplomație culturală și de sprijin în anii teribili ai Primului Război Mondial. Ca dovadă în acest sens stă misiunea care a recuperat stindardul în 1917, o excelentă cooperare între Franța și România, consemnată în documentele păstrate în arhivele diplomatice ale celor două state.
