Stalingrad: August – Noiembrie 1942. Intrarea în dispozitivul de luptă
Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla Armata Română în timpul campaniei din URSS, pe Frontul de Est. Redăm mai jos notele istoricului militar.
Fără a constitui principala cauză a viitoarei catastrofale înfrângeri, modul în care au fost introduse armatele 3 şi 4 române în dispozitivele de luptă din Cotul Donului, respectiv din Stepa Kalmucă, şi condiţiile în care au fost puse să acţioneze au avut rolul lor, mai ales în contextul în care Înaltul Comandament german nu a luat în calcul o eventuală contraofensivă sovietică în acele sectoare de front, precizând, iniţial, doar aliniamentul de intrare în ,,dispozitivul de iarnă”.
În schimb, în Cotul Donului, Armata 3 a găsit capete de pod deţinute de sovietici la sud de Don, care au permis concentrarea a unor importante forţe şi executarea unor atacuri concentrice, la flancul drept şi în centrul dispozitivului de luptă al armatei. Insistenţele generalului Petre Dumitrescu pentru anihilarea lor nu au avut vreun rezultat, germanii acordând prioritate frontului de la Stalingrad.
Armatele române au fost dispuse pe fronturi prea mari faţă de capacitatea lor combativă: 156 km la Armata 3 (10 divizii), 250 km la Armata 4 (7 divizii, insuficient dotate şi încadrate – între 30% şi 75% din necesar).
Ca urmare, diviziile au intrat într-un dispozitiv liniar, pe un singur eșalon, pe fronturi mari (18 – 20 km la Armata 3 (până la 4,5 km pentru fiecare batalion), ceea ce corespundea unei misiuni de supraveghere, nu de rezistență fără gând de retragere, cum cereau germanii; la Armata 4 fronturile erau de: 100 km la Divizia 8 cavalerie, 20 km – Divizia 5 cavalerie (fără Regimentul 6 roșiori, aflat în rezervă), 30 km – Divizia 4 infanterie, 25 km – Divizia 1 infanterie, 20 km – Divizia 18 infanterie, 18 km – Divizia 2 infanterie și 20 km – Divizia 20 infanterie), care le depășeau posibilitățile de luptă, într-un dispozitiv cu adâncime operativă mică (8 – 9 km la un batalion), fără lucrări genistice dezvoltate.
Lucrările defensive luate în primire de la trupele italiene şi germane erau aproape inexistente. Totul trebuia luat de la început, în condiţiile lipsei de material şi a terenului descoperit, deja îngheţat, lipsit de acoperiri (sate, păduri).
La toate acestea s-a adăugat faptul că germanii nu au asigurat o logistică corespunzătoare, nerespectându-şi promisiunile pentru asigurarea condiţiilor normale de luptă. Ca urmare, Ion Antonescu a cerut (18 noiembrie 1942) colonelului Ion Gheorghe să semnaleze la Berlin că trupele române nu primiseră materialele promise pentru organizarea pozițiilor pentru ,,adăposturi, instalațiuni de iarnă și material lemnos pentru bordeie”, că ,,nu s-au putut forma depozite de hrană decât cu mici excepții și trupele primesc subzistențe de pe o zi pe alta”, că la cea mai mare parte din unități ,,continuă criza de furaje” (Corpul 6 armată avea nevoie de circa 75 vagoane zilnic pentru 45 000 de cai), că Armata 3 nu a primit în cursul lunii noiembrie decât un singur tren cu cărbuni, deși i s-a promis un tren la patru zile (cum primea și Armata 6 germană), că trupele române au primit numai 75 – 80% din echipamentul de iarnă (în timp de 100 de vagoane așteptau în țară de 20 de zile programarea pe traseele necesare) etc. În ceea ce priveşte combustibilul, Comandamentul german a pus la dispoziţie doar 20% din cantitățile de benzină necesare românilor.
Intrarea în dispozitiv a armatelor 3 şi 4 a mai fost influenţată negativ şi de alţi factori
Schimbarea destinaţiei de acţiune a diviziilor nu a permis echiparea materială, normală, a itinerariilor de marş, iar lipsa materialelor pentru organizarea poziţiilor de luptă şi a adăposturilor, accentuată de sărăcia zonei, în special în Calmucia, au fost alte cauze care au provocat, încă de la început, mari probleme comandamentelor şi trupelor.
Marşurile lungi (300 – 400 km), executate în ritm rapid, au făcut ca diviziile să nu dispună de hrană suficientă pentru oameni şi animale şi de suficiente cantonamente, căldurile toride, hrana puţină epuinzând trupele înainte de a intra în luptă.
În Stepa Kalmucă, diviziile Armatei 4 au intrat în dispozitiv mai târziu deoarece nu erau încă disponibile (diviziile 5, 6 şi 9 cavalerie luptau în Kuban, iar Divizia 18 infanterie în Crimeea, iar Corpul 6 armată a sosit epuizat după luptele continui duse din februarie 1942).
Pe întreaga perioadă a deplasării trupelor, Marele Cartier General român a făcut intervenţii (prin Misiunea Militară Germană şi direct la comandamentele germane) pentru îmbunătăţirea condiţiilor de deplasare, cât şi pentru crearea celor mai bune condiţii de intrare în dispozitiv, pentru:
Reducerea capetelor de pod deţinute de sovietici la sud de Don (în special a celui de la Serafimovici), oferind participarea diviziilor române pe măsură ce acestea soseau în zonă. O.K.H.-ul a ignorat însă pericolul.
Dispunerea diviziilor române pe fronturi care să corespundă capacităţii lor operative, făcând cunoscută disproporţia dintre fronturi şi forţe
Comandamentele române au semnalat de la început starea în care au fost găsite poziţiile de apărare germane şi italiene în Cotul Donului şi problemele cu care se confruntau.
Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, a atras atenţia că ,,până în prezent, cu mijloacele ce la avem la îndemână şi cu ceea ce ni s-a adus, ne găsim în situaţia de a nu ne putea organiza pentru iarnă şi de a nu putea face faţă unui atac inmaic mai important şi de durată mai lungă”.
Generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major român, a constat că misiunile primite de diviziile Corpului 6 armată ,,întrec posibilităţile lor materiale şi morale”, că ,,trupele sunt extrem de obosite, majoritatea stau în prima linie, în gropi individuale de peste 60 de zile fără posibilitatea de a se spăla măcar parţial şi fără posibilitatea de a se ohihni, fiind toate în linia întâi în contact cu inamicul, înşirate ca nişte mărgele pe aţă”. A mai apreciat că se impunea scoaterea imediată a marilor unităţi din prima linie şi trecerea lor ,,într-o zonă de refacere unde primind batalioane de recruţi să-şi recompleteze efectivele şi materialul o dată cu refacerea fizică şi morală a trupelor”.
Tot generalul Ilie Şteflea a informat (27 octombrie) pe mareşalul Ion Antonescu despre situaţia dificilă în care se afla Armata 3 în Cotul Donului: ,,Zonele favorabile pe care le ocupă inamicul (observatoare, zone de adunare acoperite, cîmp de tragere, comunicaţii) îi conferă acestuia posibilităţi de a acţiona în bune condiţiuni atât în atac cât şi în apărare, astfel că, până în present, armata a suferit în acest sector pierderi însemnate în oameni şi a consumat mari cantităţi de muniţii”. Pentru remedierea situaţiei a arătat că se impunea o acţiune ofensivă pentru respingerea trupelor sovietice dincolo de Don, dar că O.K.H.-ul nu a aprobat propunerea Armatei 3.
Generalul Constantin Sănătescu a raportat şi el (28 octombrie) generalului Petre Dumitrescu situaţia dificilă în care se afla Corpul 4 armată, consemnând în Jurnal: ,,Inamicul ne-a produs pierderi mari, nu mai am capacitate de luptă. După toate greutăţile, începe să se împuţineze şi muniţia; de la Armată mi se răspunde că nu mai au în depozit nicio lovitură pentru brandt de 120 mm şi obuzierul de 100 mm, adică tocmai pentru armamentul principal”.
Ion Antonescu, referindu-se la dispozitivul trupelor române de pe valea Țuțkan, a dispus (30 octombrie): ,,Să nu se facă nicio acțiune dacă nu sunt mijloace și nu este bine pregătită. Când nu se poate realiza acest deziderat este bine a se face rectificarea înapoi pentru a evita pierderile inerente unei situații dezavantajoase. Poziția dinapoi trebuie în prealabil bine și total pregătită și după aceea ocupată. Ea trebuie să se armonizeze la flancuri cu vecinii”. Peste puțin timp va cere să se execute ordinele Înaltului Comandament german, care asigura comanda supremă.
