Evenimentul Istoric > Articole online > România comunistă > Securitatea aflase despre autorul Cânticilor Țigănești că era adeptul principiului amorului liber
Articole online

Securitatea aflase despre autorul Cânticilor Țigănești că era adeptul principiului amorului liber

În perioada interbelică, a desfășurat o susținută activitate redacțională la mai multe reviste de stânga, inclusiv la cele ilegale, îndrumate de PCR: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter.

Criticul literar Eugen Simion spune că Miron Radu Paraschivescu „a debutat în cercurile de avangardă și a susținut în articole agresive radicalizarea liricii românești”.

Așa că nu e de mirare că după 1944 a lucrat la „Scînteia” şi „România liberă” (1944-1946), a întemeiat şi a condus „Revista literară” (1947-1948), şi, mai târziu, „Almanahul literar” din Cluj-Napoca (1949-1952).

La mijlocul anilor 1960 a redactat suplimentul literar al revistei „Ramuri” din Craiova, „Povestea vorbii”, unde a publicat pe unii scriitori de avangardă (Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov etc.) care nu erau agreați de către revistele literare ale vremii.

A fost căsătorit de cinci ori.

Iată ce scria Securitatea despre el într-o „Notă privind felul în care este cunoscut în evidenţele organelor noastre scriitorul Miron Radu Paraschivescu” din 15 februarie 1961, purtând specificarea „strict secret”:

„Până la 23 august 1944 a activat în presa de stânga, la diferite ziare şi publicaţii, devenind membru al U.T.C. din 1933.

În această perioadă a dovedit o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte activitatea publică pe care a desfăşurat-o la ziarul «Timpul» unde era considerat mentorul unui grup de tineri scriitori progresişti.

Încă de atunci s-a conturat în mod evident faptul că Miron Radu Paraschivescu avea o poziţie anarhistă şi revizionistă.

Era adeptul principiului amorului liber pe care el îl considera revoluţionar. În acest spirit şi-a desfăşurat şi concepţia de viaţă.

În anul 1939 la Paris, făcând parte din delegaţia universitară a studenţilor români care a luat parte la comemorarea a 150 de ani de la revoluţia burgheză din Franţa, s-a îmbolnăvit şi a avut primul simptom al bolii de nervi de care suferă şi în prezent.

După 23 august 1944 Miron Radu Paraschivescu îşi continuă activitatea publicistică.

În 1947 e trimis ziarist corespondent de presă la Belgrad, pentru a asista la procesul lui Draia Mihailovici.

Cu acest prilej a cunoscut scriitori iugoslavi dintre care pe unii i-a şi tradus în româneşte (poeţii Ivan Goran Kovacic şi Vladimir Nozar), iar despre alţii a pomenit în reportajele sale publicate în ţară.

În toamna anului 1947 s-a declanşat prima sa mare criză nervoasă care a necesitat internarea la Spitalul Central de boli nervoase din Bucureşti, pentru un timp îndelungat, spre a i se face un tratament bazat pe şocuri electrice.

După vindecare, Miron Radu Paraschivescu s-a stabilit la Braşov unde, după o perioadă de doi ani de zile în care, după un alt eşec de a-şi forma un cămin trainic, se stabileşte la Cluj, devenind redactor la revista „Steaua”, unde, neînţelegându-se cu Baconski, redactor-şef al acestei reviste, vine în Bucureşti.

În 1956 a fost din nou internat la Spitalul Central, pentru scurt timp însă.

Vindecându-se, se stabileşte la Vălenii de Munte, unde şi-a cumpărat o vilă cu banii obţinuţi drept onorar pentru traducerea romanului Pan Tadeusz de Mickiewicz şi pentru traducerea poeziilor lui Necrasov.

Încă din 1954 Miron Radu Paraschivescu a fost semnalat cu manifestări violent duşmănoase la adresa regimului nostru şi a Uniunii Sovietice.

La 29.X.1956, în redacţia revistei „Contemporanul”, a vociferat în gura mare că „trupele sovietice au intervenit într-un mod revoltător în Ungaria” şi că au tras în poporul maghiar etc.

În timpul evenimentelor de la Poznan din R. P. Polonă, Miron Radu Paraschivescu afirma faţă de diferiţi cunoscuţi că „polonezii au adoptat planul Eden potrivit căruia Polonia, Austria şi Ungaria ar fi creat o zonă de state neutre în centrul Europei şi că Uniunea Sovietică a fost nevoită să-şi retragă trupele de pe teritoriul acestor state”.

Cu acest prilej Miron Radu Paraschivescu a afirmat că „ţara noastră trebuie şi ar fi dorit să adere la planul înglobării sale la statele neutre, dar s-a supus conducerii partidului de stat. Noi nu putem scăpa de sovietici”.

Din anchetarea arestatului Deneş Ioan – fost scriitor – făcută la 11.XII.1958, a rezultat faptul că Miron Radu Paraschivescu s-a manifestat faţă de acesta duşmănos la adresa regimului de democraţie populară, în sensul că el nu este de acord cu conducătorii politici ai R.P.R., „deoarece aceştia ar fi birocraţi şi rupţi de mase populare”.

Deneş Ioan a mai declarat că Miron Radu Paraschivescu ar fi scris pentru „sertar” un roman cu conţinut reacţionar, intitulat Mărirea şi decăderea lui Manole Popescu, şi unele poezii cu caracter duşmănos la adresa regimului nostru, pe care le păstrează la domiciliul său.

Ca scriitor, considera că literatura este „încătuşată până la anihilarea ei de normativele de partid”, mergând atât de departe, încât desfiinţează orice elan creator”.

O biografie

Poetul Miron Radu Paraschivescu s-a născut la 2 octombrie 1911, la Zimnicea, judeţul Teleorman.

A studiat artele plastice la Cluj-Napoca şi la Bucureşti şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Debutează în 1929, cu poezia „Iubire”, semnată Emil Soare, în revista „Povestea”, din Predeal-Sărari.

 Îşi va relua activitatea publicistică în 1930, la „Gazeta învăţătorilor prahoveni” din Ploieşti.

Ulterior a colaborat cu versuri sau articole, recenzii, cronici literare şi plastice, la numeroase publicaţii, majoritatea de stânga.

La „Timpul” a condus pagina de literatură şi artă, semnând şi cu pseudonimul Paul Scorţeanu.

A debutat editorial, în 1938, cu „Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor”, după care a urmat, în 1943, „Pâine, pământ şi ţărani”.

Debutul poetic editorial s-a produs în 1941 cu „Cântice ţigăneşti”, „revelaţie a unui lirism singular prin rafinarea unei materii lirice umile şi reabilitarea ingenios-stângace a cântecului de lume şi a unui bogat limbaj argotic, după cum arată Dicţionarul Scriitorilor Români, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001, citat de Agerpres.

Au urmat volumele Cântarea României (1951), Laude (1953), Declaraţia patetică (1960), Versul liber (1965), Tristele (1968), care „marchează efortul poetului de a găsi formula unui lirism direct, dezbrăcat de artificii, solidar cu mutaţiile social-istorice ale contemporaneităţii”. Modelele sale existenţiale şi estetice au fost André Malraux şi Garcia Lorca.

A scris proză cu caracter reportericesc (Bâlci la Rîureni” – 1964 şi Drumuri şi răspântii – 1967) şi a avut câteva încercări de teatru (Asta-i ciudat?, În marginea vieţii, Irezistibilul Bolivar).

Dintre traducerile sale amintim volumul „Tălmăciri după opt poeţi europeni”, apărut în 1946.

A realizat versiuni româneşti remarcabile din San Juan de la Cruz, Rainer Maria Rilke, Federico Garcia Lorca, André Malraux, A. S. Puşkin, A. Mickiewicz, Giuseppe Ungaretti ş.a.

A murit la 17 februarie 1971, la Bucureşti.

Cântec de față neagră – Miron Radu Paraschivescu

Drag mi-a fost de când mă ştiu

roşu-aprins şi stacojiu,

luntrea roşie pe unde,

calul roib suind la munte.

 

În pridvor stă visătoare

fata neagră, neagră floare,

păru-i roşu ca de sânge

ochii-n rouă parc-ar plânge.

Şi în bucle, dulcea lună

i-a pirostrit o cunună

ca o pară de făclie,

dar ea n-o vede, n-o ştie.

 

Numai roşu mi-a plăcut.

Stele mari clipesc tăcut;

aburite, printre ele,

zorile-şi desfac perdele.

Trece vântul prin gutui,

printre ramurile lui,

ca motanul se zburleşte

muntele, şi-n zare creşte.

 

Cine vine, cine trece

prin vâltoarea nopţii, rece?

Este neagra ce aşteaptă

în pridvor, şuie şi dreaptă,

că doar ea rămase trează

cu părul roşu, de sânge

şi-n zorii zilei visează

la marea mare şi plânge?

 

– Măi cumetre, dac-ai vrea

dau roibul pe casa ta;

şi pe şa şi pe cuţit,

dă-mi o cergă de-nvălit!

Că viu, neică, de departe

călare, izbit de moarte.

 

– Măi flăcău, eu nu mă plâng,

aş face cu tine târg,

dar nici eu nu mai sunt eu,

nici bordeiul nu-i al meu.

 

– Cumetre, eu te-am rugat

unde vreau să mor în pat,

şi dacă s-ar fi putut,

într-un pat nou aşternut;

că-mi vezi rana spintecată

de la brâu la beregată!

 

– Văz că pe cămaşa albă

ţi-a-nflorit la gât o salbă

de trandafiri stacojii,

de mă mir cum te mai ţii;

 

şi sângele te-a încins

cu un brâu roşu aprins.

Dar nici eu nu mai sunt eu,

nici bordeiul nu-i al meu.

 

 

– Lasă-mă, dar, să mă sui

măcar la tine-n gutui;

lasă-mă, până nu mor,

să-i urc verdele pridvor

până-n vârfu-ntins spre lună,

s-auz gârla cum răsună!

 

Suiră cei doi cumetri

până sus pe prispa vetrii;

unul lasă-n urmă sânge,

altul lacrămi, fiindcă plânge.

 

Tremură în noapte, rar,

roşu-stins, un felinar,

şi răsună-n zori mărunte

râul limpede, de munte.

 

Mi-a fost drag de când mă ştiu

roşu stins şi roşu viu,

vinul tare, rubiniu,

vânt roşu, pom stacojiu.

 

Cei doi urcă-ntr-una, urcă,

şi vântul le lasă-n gură,

printre pomi când se încurcă,

gust de izmă şi arsură.

 

– Unde ţi-este neagra fată,

unde e codana ta?

 

– O, de când te tot aşteaptă

şi cât te-ar mai aştepta

din pridvorul ăsta verde,

lăcrămând că nu te vede!

 

Peste oglinda fântânii

ţiganca-şi leagănă sânii,

sânii ei de trandafir,

părul roşu, de porfir.

 

Luna şi-a zvârlit o rază

ca un ochi care-o veghează,

noaptea s-a lăsat stăpână

peste fata neagră, moartă,

pe mormântul din fântână.

 

Beţi, jandarii bat la poartă.

 

Mi-a fost drag de când mă ştiu

roşu-aprins şi stacojiu,

luntrea roşie pe unde,

calul roib suind la munte.

 

Registration

Aici iti poti reseta parola