Ideea că Uniunea Sovietică a fost păcălită în 1989-1990 se află în centrul nemulțumirilor pe care Rusia le invocă la adresa Occidentului.
Confruntarea actuală dintre Rusia și Occident este alimentată de multe nemulțumiri
Confruntarea actuală dintre Rusia și Occident este alimentată de multe nemulțumiri, dar cea mai mare este convingerea Moscovei că Occidentul a păcălit fosta Uniune Sovietică prin încălcarea promisiunilor făcute la sfârșitul Războiului Rece, în 1989-1990, potrivit cărora NATO nu se va extinde spre est.
În discursul său devenit celebru din 2007 la Conferința de Securitate de la München, Vladimir Putin a acuzat Occidentul că a uitat și a încălcat asigurările, lăsând dreptul internațional în ruine.
Teoria trădării nu este limitată la Vladimir Putin, ci a fost susținută de Boris Elțîn și, de la mijlocul anului 1995, de întreaga elită politică rusă.
O nouă carte, Not One Inch: America, Russia, and the Making of the Cold War Stalemate (America, Rusia și crearea impasului Războiului Rece), scrisă de istoricul Mary Elise Sarotte, prezintă toate discuțiile private din cadrul alianței occidentale cu Rusia cu privire la extindere. Autoarea concluzionează că acuzația de trădare este falsă din punct de vedere tehnic, dar are un adevăr psihologic, după cum arată și analiza The Guardian.
De la ce au plecat acuzațiile?
La un anumit nivel, acuzațiile se concentrează atât pe angajamentele verbale luate de secretarul de stat american James Baker în timpul președintelui George HW Bush, cât și pe termenii unui tratat semnat la 12 septembrie 1990, care stabilește modul în care trupele NATO ar putea opera pe teritoriul fostei Germanii de Est.
Putin susține că Baker, într-o discuție purtată la 9 februarie 1990 cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, a făcut promisiunea că NATO nu se va extinde spre est dacă Rusia acceptă unificarea Germaniei.
În ziua următoare, cancelarul Helmut Kohl, ambiguu în ceea ce privește rămânerea Germaniei în cadrul NATO după unificare, i-a spus, de asemenea, lui Gorbaciov că „în mod firesc, NATO nu își poate extinde teritoriul până la teritoriul actual al RDG”. Promisiunea a fost repetată într-un discurs al secretarului general al NATO la 17 mai, promisiune citată de Putin în discursul său de la München. În memoriile sale, Gorbaciov a descris aceste asigurări ca fiind momentul care a deschis calea către un compromis privind Germania.
Au fost promisiunile consemnate într-un tratat?
Nu, în mare parte pentru că Bush a considerat că Baker și Kohl au mers prea departe. Acordul final semnat de Rusia și Occident în septembrie 1990 se aplica doar Germaniei. Acesta permitea trupelor NATO staționate în străinătate să traverseze vechea linie a războiului rece marcată de Germania de Est, la discreția guvernului german. Acordul a fost cuprins într-un acord semnat. Angajamentul NATO de a proteja, consacrat în articolul 5, s-a deplasat pentru prima dată spre est, în fostul teritoriu controlat de Rusia.
A înțeles Rusia implicațiile acordului din 1990 pentru țările Pactului de la Varșovia?
Da, mulți responsabili politici ruși s-au opus concesiilor făcute la acea vreme de Gorbaciov, în parte din cauza implicațiilor pentru Europa de Est. Rusia a primit asigurări verbale cu privire la limitele expansiunii NATO, dar nu și garanții scrise.
În martie 1991, John Major, de exemplu, a fost întrebat de ministrul sovietic al apărării, mareșalul Dmitri Yazov, despre interesul Europei de Est de a adera la NATO. Conform jurnalelor ambasadorului britanic la Moscova, Rodric Braithwaite, Major l-a asigurat că „nimic de acest gen nu se va întâmpla vreodată”.
S-a plâns Rusia de „trădare”?
În mod repetat. În 1993, Boris Elțîn, care dorea ca Rusia să adere la NATO, i-a scris președintelui Bill Clinton pentru a susține că orice extindere ulterioară a NATO spre est încalcă spiritul tratatului din 1990. Departamentul de Stat al SUA, nehotărât la acea vreme cu privire la solicitarea Poloniei de a adera la NATO, a fost atât de sensibil la acuzația de trădare, încât oficialii din era Clinton au cerut chiar ministerului german de externe să prezinte un raport oficial cu privire la aceste acuzații. Principalul consilier al ministrului german de externe a răspuns în octombrie 1993 că acuzația era greșită din punct de vedere formal, dar că putea înțelege „de ce Elțîn a crezut că NATO s-a angajat să nu se extindă dincolo de limitele sale din 1990″.
S-au stricat relațiile din această cauză?
Da. În 1997, cu ocazia Actului fondator Nato-Rusia, un tratat menit să creeze o nouă relație între alianță și Rusia, ministrul de externe Evgheni Primakov a ridicat din nou problema „dublei afaceri” a lui Baker cu șase ani înainte. Acest lucru l-a determinat pe secretarul de stat american de atunci, Warren Christopher, să ceară un raport intern cu privire la această afirmație. Raportul a făcut o distincție între comentariile făcute de politicieni germani, precum Hans-Dietrich Genscher, care excludeau extinderea NATO, și ceea ce s-a convenit în textul tratatului.
Rusia a aprobat la un moment dat extinderea NATO?
Da. În august 1993, în cadrul discuțiilor cu liderul polonez, Lech Wałęsa, Elțîn a recunoscut dreptul Poloniei de a adera la NATO, o concesie care i-a uimit pe omologii săi. Mai exact, Rusia a făcut același lucru prin Actul de înființare a NATO în 1996.
A existat o alternativă?
Unii spun că da. Sarotte susține că Washingtonul a câștigat bătălia pentru putere cu privire la extindere, dar într-un mod care a condus la confruntare, nu la cooperare, cu Moscova.
Rusia s-a prezentat de-a lungul timpului ca un potențial membru NATO, însă SUA a considerat întotdeauna acest lucru o fantezie care ar paraliza alianța. De multe ori, SUA au preferat mai degrabă să devieze discuția decât să respingă. Administrația americană din 1993 ar fi putut întârzia extinderea NATO, dar susținătorii care au văzut în aceasta un drept democratic al fostelor țări ale Pactului de la Varșovia i-au învins pe cei care au susținut că ar slăbi atât sprijinul Rusiei pentru controlul armelor, cât și forțele de reformă din interiorul Rusiei.
Era Rusia în măsură să negocieze?
Economia și politica Rusiei erau în ruină.
„Nici un centimetru” detaliază modul în care deschiderea Rusiei față de expansiunea NATO depindea adesea de nivelul sprijinului financiar oferit de SUA sau Germania, sprijin pe care niciuna dintre părți nu l-a descris drept mită.
Nivelul corupției ruse era atât de ridicat încât o mare parte din acești bani dispăreau imediat ce erau transferați.
