Zilele acestea pare că trăim într-un thriller politic difuzat pe una din rețelele de streaming. Am mai avut aceeași senzație la momentul 9/11. Atunci când o lume întreagă s-a solidarizat cu durerea SUA. Pare că suntem departe de vremurile pe care le-am trăit cu entuziasm și solidaritate, deși nu au trecut atât de mulți ani. O bogăție de sentimente transformată în mai puțin de o generație, după cum consideră jurnalistul Dan Andronic într-o nouă postare publicată pe site-ul EVZ.
Îmi aduc aminte de un editorial publicat în „Evenimentul Zilei” de Cornel Nistorescu imediat după 11 septembrie 2001
Reiau un fragment, după aproape 24 de ani, ca să vedem cum simțeam atunci. Pentru a înțelege ce simțim azi în România.
“De ce sunt americanii atât de solidari între ei? Nu seamănă unul cu celălalt nici dacă îi vopsești! Vorbesc toate limbile pământului și alcătuiesc un amalgam amețitor de civilizații. Unele sunt aproape dispărute, altele incompatibile între ele, iar în materie de credințe religioase nici Dumnezeu nu le mai ține socoteala. Și, totuși, tragedia americană a făcut din trei sute de milioane de oameni o mână strânsă pe inimă.
N-a sărit nimeni să acuze Casa Albă, armata și serviciile secrete că reprezintă o adunătură de neisprăviți. N-a fugit nimeni să-și scoată banii din bănci. Nu s-a înghesuit nimeni pe străzile vecine să caște gura. Americanii au dat fuga să doneze sânge și s-au oferit ca voluntari. După primele momente de panică, au ridicat steagul pe ruinele fumegânde, punându-și tricouri, șepci și cravate în culorile drapelului național. Au fixat steaguri pe clădiri și pe autoturisme de ziceai că în fiecare loc și în fiecare automobil trece un ministru sau președintele. Și cu orice prilej au izbucnit în cântecul lor tradițional: God Bless America!”, asta scria Cornel Nistorescu în “Cântare Americii“.
De atunci s-au întâmplat multe. SUA a declanșat războiul global împotriva terorismului, iar România i-a fost alături
De fiecare dată am răspuns prezent când s-a constituit o coaliție internațională. De fiecare dată ne-am adus un aport important la această luptă. Cu ce am putut. Oameni și inteligență. Soldați și intelligence. Atât de de bine încât am fost lăudați de fiecare dată. Consolidând un Parteneriat Strategic pe care l-am onorat cu mândrie.
Nu a fost inutilă această atitudine. România a primit cea mai importantă garanție de securitate din partea SUA, aderarea la NATO, cu tot ceea ce înseamnă ea. În primul rând militar, de la baza de la Deveselu la cea de la Constanța sau Câmpia Turzii. Într-o lume în care conflictele pot izbucni din senin, sunt puncte importante în arhitectura internă a unui stat. Un stat aflat la o aruncătură de băț de Rusia, un imperiu care între 1735 și 1944 a invadat România de 12 ori.
Astăzi trăim sub impresia discursului de la Munchen al vicepreședintelui SUA, J.D. Vance și a declarațiilor și gesturilor viguroase, deloc diplomatice, ale președintelui SUA, Donald Trump.
Vedem cum lumea pare că se schimbă, iar ca unii care am văzut cum soarta unei țări este decisă pe un șervețel stăm cu inima la gură
Ne dau la ruși?, se întreabă mulți dintre dumneavoastră. Personal nu cred că asistăm la Schimonosirea Americii și la transformarea ei în inamic, așa cum o vede un cunoscut gazetar, cu rădăcini puternice în fondurile USAID.
„America lui Trump și Vance nu mai este aliatul pe care Europa și România pot conta, ci INAMIC”, scria Dan Tapalagă într-un editorial pe G4Media. În acest context, Tăpălagă își încheia editorialul cu o frază extrem de dură: „America lui Trump nu mai este aliatul pe care Europa și România poate conta, ci inamicul nostru”. Inamic a fost înlocuit cu “un partener periculos și imprevizibil”.
Nu este o schimonosire a SUA, este doar o etapă politică în existența celui mai puternic stat din lume. O etapă din care ar trebui să învățăm că la acest nivel politic nu există PRIETENII, ci doar INTERESE.
Iar dacă tot a devenit la modă să spui că ești suveranist, atunci să ne comportăm ca atare. Să ne căutăm singuri greutatea politică reală. Și să nu mai intrăm în depresie sau să ne bucurăm isteric atunci când la Înalta Poartă de la Washington se schimbă Sultanul. Sau Șeriful, cum vreți să-i spuneți…
