Distribuie știrea: Facebook | Twitter

Runit Dome, „mormântul” din beton lat de 377 de metri menit să izoleze deșeurile nucleare din Insulele Marshall

Cupola Runit a fost construită pentru a reține deșeurile nucleare, dar unii experți avertizează că este în pericol de a se dezintegra.

Între 1946 și 1958, Statele Unite au detonat 67 de bombe nucleare pe atolul Enewetak și pe atolul Bikini din Insulele Marshall. Căutând să obțină un avantaj față de Uniunea Sovietică în Războiul Rece, Statele Unite au folosit statul insular drept loc de testare pentru armele nucleare. În anii ’70, SUA au încercat să elimine produsele periculoase rezultate în urma testelor sale, îngropându-le sub un dom de beton pe insula Runit din atolul Enewetak, cunoscut sub numele de Runit Dome, Cactus Dome sau pur și simplu „Mormântul”.

Povestea Runit Dome începe în anii ’40, când Statele Unite au identificat Insulele Marshall drept un loc potrivit pentru testarea armelor nucleare. Acest calcul, potrivit The Guardian, a fost făcut pe baza numărului redus de locuitori și a distanței mari față de alte țări.

În 1946, Statele Unite au lansat prima lor bombă nucleară pe insule. În următorii cinci ani, alte opt bombe nucleare au fost detonate atât în apropierea Atolului Enewetak, cât și a Atolului Bikini.

În 1952, guvernul american a început să testeze arme mai puternice

Potrivit Los Angeles Times, au fost lansate 25 de bombe nucleare în următorii patru ani, inclusiv o bombă numită Castle Bravo, care era de 1.000 de ori mai puternică în comparație cu bombele lansate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki.

Ritmul detonărilor nucleare a fost accelerat la sfârșitul anilor ’50, pe măsură ce autoritățile americane își făceau griji cu privire la interdicțiile privind testele de la suprafață. Astfel, numai în 1958, au fost lansate 33 de bombe nucleare în perioada 28 aprilie – 18 august.

Cu toate acestea, exploziile repetate au provocat apariția unor cratere imense, distrugând insule întregi și, ceea ce este și mai grav, au lăsat în urmă tone de deșeuri radioactive.

În 1972, Statele Unite au fost de acord să restituie atolul Enewetak locuitorilor săi, după ce aceștia au amenințat cu acțiuni în justiție.

Pentru început, pe insule se aflau peste 3,1 milioane de metri cubi de materiale radioactive. Insula Runit de pe atol s-a dovedit deosebit de problematică, deoarece izotopii radioactivi de acolo aveau un timp de înjumătățire de 24.000 de ani – Insula Runit ar fi fost în permanență toxică pentru oameni.

Astfel, Comisia pentru Energie Atomică (care în prezent face parte din Departamentul Energiei) și Departamentul Apărării au dezvoltat un plan pentru colectarea deșeurilor radioactive de pe întregul atol Enewetak și depozitarea acestora în craterul Runit, urmând ca apoi să fie acoperite cu o cupolă de beton. Deoarece Congresul a refuzat să plătească pentru contractori privați, guvernul a apelat la trupele americane pentru a realiza proiectul

Între 1977 și 1980, aproximativ 4.000 de militari americani au descărcat în crater pământ și resturi radioactive. Ei au amestecat resturile cu beton, apoi au sigilat așa-numitul Runit Dome cu un strat de beton care se întindea pe o lățime de 377 de metri.

Deși au fost puse în aplicare unele măsuri de siguranță, mare parte dintre ele au fost abandonate rapid.

„Acel praf [care conținea plutoniu] era precum pudra pentru copii. Eram acoperiți din cap până în picoare”, a povestit Paul Laird, care a lucrat ca șofer de buldoexcavator în timpul construcției Runit Dome, pentru New York Times. „Nu aveam nici măcar o mască. Locotenentul meu mi-a spus că măștile nu erau în stoc, așa că trebuia să folosesc un tricou”.

El a adăugat:

„Când am terminat treaba, mi-au aruncat buldoexcavatorul în ocean pentru că era radioactiv. La mine nu s-au gândit”.

Laird, precum și alte sute de soldați care au ajutat la construirea Domului Runit, au suferit ulterior de cancer, probleme osoase și chiar malformații congenitale în rândul copiilor lor. Guvernul a refuzat însă să plătească pentru îngrijirea lor medicală.

„Nimeni nu dorește să recunoască nimic”, a declarat pentru The New York Times veteranul Jeff Dean, care a suferit de cancer. „Nu știu cât mai putem aștepta, avem oameni din echipă care mor pe capete”.

Între timp, Domul Runit reprezintă o amenințare pentru locuitorii din Marshalles care s-au reinstalat în partea de sud a atolului Enewetak – mai ales că schimbările climatice amenință să îl deterioreze și să elibereze conținutul său.

Pericolul permanent al „Mormântului”

Pentru locuitorii din Marshalles, Domul Runit reprezintă un dezastru din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acesta simbolizează istoria dureroasă a testelor nucleare americane. În al doilea rând, reprezintă un pericol grav pe măsură ce cupola de beton începe să se învechească.

Domul Runit conține 111.000 de metri cubi de resturi radioactive, iar experții se tem că un val de furtuni provocat de schimbările climatice ar putea deteriora în mod catastrofal construcția. „Conținutul s-ar putea vărsa în Oceanul Pacific.”

În 2019, SUA au anunțat că intenționează să prelungească un acord cu Insulele Marshall pentru a oferi ajutor în schimbul unor privilegii militare pe teritoriu.

„Acestea sunt chestiuni de viață și de moarte pentru noi”, a declarat pentru Los Angeles Times Jack Ading, un senator din Atolul Enewetak. „Nu ne putem permite să ne bazăm exclusiv pe garanțiile venite dintr-o singură sursă. Avem nevoie de experți neutri din partea comunității internaționale care să se pronunțe.”