Pentru a asigura securitatea României, politicienii de la București au încercat să construiască un întreg sistem de alianțe regionale, însă Franța și, într-o măsură mai mică, Marea Britanie, erau considerate principalii garanți ai sistemului de la Versailles. În perioada interbelică, guvernele din România, succesiv, au pledat pentru o politică de securitate colectivă și au sprijinit eforturile Societății Națiunilor în menținerea păcii. Alianțe regionale, precum Mica Înțelegere, Pactul Balcanic și alianța cu Polonia, au fost încheiate pentru a descuraja revizionismul din Europa de Est, promovat de Ungaria, Bulgaria și URSS, care își exprimau dorința de a submina frontierele stabilite la Paris.
Reapariția Poloniei pe harta Europei după Primul Război Mondial și granița comună cu România au adus laolaltă Bucureștiul cu Varșovia. România a recunoscut oficial independența Poloniei la 17 ianuarie 1919, iar soldații români au participat la eliberarea Pocuției, revendicată deopotrivă de ucraineni și polonezi. Cooperarea militară româno-poloneză a fost urmată de una diplomatică, sprijinindu-se reciproc în timpul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). Lipsa dezacordurilor teritoriale dintre cele două țări a influențat în mod benefic relațiile bilaterale. În plus, opinia publică românească a avut simpatie pentru singura minoritate al cărei reprezentant aprobase unirea Basarabiei cu România, în martie 1918. Deși intrarea Poloniei în orice alianță cu Cehoslovacia era exclusă, din cauza diferendului teritorial dintre cele două țări, liderii de la Varșovia și-au exprimat interesul pentru o alianță cu România pentru a contracara orice amenințare din partea Uniunii Sovietice.
„Convenția militară” dintre România și Polonia
În ianuarie 1921, o comisie militară poloneză condusă de generalul Stanislav Haller a sosit la București, pentru a stabili detaliile unei colaborări militare. Directivele elaborate de guvernul român cu acest prilej se remarcă prin caracterul defensiv, luând în considerare doar agresiunea neprovocată.
La 3 martie 1921 a fost semnată, la București, „Convenția de alianță defensivă între Republica Polonă și Regatul României”, precum și „Convenția militară”. Esența defensivă a alianței a fost definită în articolul 1:
„Polonia și România se angajează să se ajute reciproc în cazul în care una dintre ele ar fi atacată, fără provocare din partea lor, la actualele lor frontiere estice”. Parte integrantă a „Convenției politice”, „Convenția militară”, semnată de generalii Constantin Christescu și Tadeusz Rozwadowski, cei doi șefi de stat major, preciza setul de măsuri care ar fi fost inițiate în cazul în care teritoriile celor două state, separat sau concomitent, ar fi fost atacate. În ceea ce privește exercitarea comenzii, a prevalat punctul de vedere al părții române: fiecare armată acționa sub comanda proprie, iar dacă situația strategică cerea ca unitățile unei armate să acționeze în zona celeilalte, acestea erau puse sub ordinele comandamentului acesteia din urmă. Alianța cu Polonia reprezenta pentru România un element esențial în sistemul său de alianțe menite să garanteze integritatea teritorială a țării; în consecință, prelungirea alianței politico-militare într-o manieră care să ofere permanent soluții în cazul unei eventuale agresiuni sovietice era o necesitate.
Cu ocazia unei vizite în România, la Sinaia, în septembrie 1922, mareșalul Jozef Pilsudski, întrebat despre cum este văzută la Varșovia alianța cu România, a declarat că „această alianță de inimi este reprezentată, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, de un singur popor cu două steaguri”.
Sursa: Europecentenary.eu
