Invazia Germaniei în Polonia la 1 septembrie 1939 a însemnat începutul celui de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp după aceea, în întreaga țară au apărut o serie de organizații clandestine, toate opunându-se ocupației. Se estimează că Varșovia, capitala Poloniei, găzduia 40 dintre aceste grupuri până la sfârșitul anului. Până în 1940, numărul acestora a crescut la 140. Numărul de grupuri a reprezentat o problemă, deoarece nu exista nicio modalitate de a lansa lovituri coordonate împotriva germanilor. Astfel, s-au format Polskie Państwo Podziemne (Statul polonez clandestin) și Armia Krajowa (Armata Națională), aceasta din urmă în 1942. Ambele făceau parte din rezistența poloneză, obiectivul principal al ambelor organizații fiind redobândirea independenței Poloniei.
Rezistența poloneză la ocupația germană
În ciuda faptului că erau în inferioritate numerică și dispuneau de mai puține arme decât ocupanții, rezistența clandestină a țării a lansat frecvent atacuri clandestine, iar Armata Națională a inițiat cea mai mare grevă – Revolta de la Varșovia – în august 1944. Parte a Operațiunii Tempest, Revolta de la Varșovia a avut ca scop alungarea germanilor, restabilirea independenței Poloniei și prezentarea țării astfel încât să fie considerată egală cu Uniunea Sovietică.
Succesul a depins de sprijinul Armatei Roșii. Cu toate acestea, dictatorul sovietic Iosif Stalin avea alte planuri. Acesta dorea să slăbească rezistența poloneză cât mai mult posibil și, prin urmare, le-a ordonat oamenilor săi să amâne eliberarea Varșoviei. Acest lucru a dus la pierderi grele din partea partizanilor, iar Armata Națională a fost nevoită să se predea în octombrie 1944. Luptele au distrus majoritatea structurilor din capitală, iar civilii au fost ulterior uciși ca represalii pentru ceea ce făcuseră luptătorii din rezistență.
Iosif Stalin primește controlul asupra Poloniei
După ce germanii au fost în cele din urmă alungați din Polonia de forțele sovietice în avans, Stalin a instituit un regim marionetă în această țară, pe care l-a numit Comitetul polonez de eliberare națională. Cei care au alcătuit noul guvern erau conștienți de faptul că statul clandestin polonez era încă loial guvernului în exil și că ar trebui distrus. Sarcina de a eradica Armata Națională și alți luptători din rezistența clandestină a fost încredințată NKVD-ului – poliția secretă sovietică.
Folosind informații obținute de la partizanii care simpatizau cu cauza comunistă, NKVD, cu ajutorul Grupului de forțe nordice al Armatei Roșii, a adunat între 50.000 și 60.000 de polonezi și i-a trimis în lagăre de muncă. Nu după mult timp, Armata Națională și-a anunțat desființarea, în ianuarie 1945.
O lună mai târziu, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică au organizat Conferința de la Ialta, în cadrul căreia prim-ministrul britanic Winston Churchill și președintele american Franklin D. Roosevelt au convenit să îi permită lui Stalin să dețină controlul asupra Poloniei. Acest lucru i-a supărat pe cei din cadrul mișcării de rezistență, deoarece aceștia erau în mare parte împotriva comunismului și erau furioși din cauza oprimării continue exercitate asupra lor.
„Soldații blestemați” alcătuiesc noile grupuri de rezistență din Polonia
O serie de grupuri de rezistență au apărut pentru a înlocui Armata Națională, cea mai notabilă fiind Wolność i Niezawisłość (Asociația pentru Libertate și Independență). Scopul acesteia era de a-i ajuta pe foștii partizani să facă tranziția înapoi la viața civilă, o muncă ce trebuia făcută în secret, pentru a nu dezvălui nimic NKVD-ului.
Când Armata Națională s-a desființat în ianuarie 1945, o serie de luptători din rezistență au căzut victime promisiunilor false ale sovieticilor. Aceștia au depus armele și s-au înregistrat pe baza promisiunii de libertate, dar au fost rapid arestați și deportați în lagăre de muncă. Alții au fost supuși unor proceduri judiciare neoficiale și/sau au fost uciși.
De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la prăbușirea Uniunii Sovietice, grupurile de rezistență au apărut și au dispărut. Membrii acestora au devenit cunoscuți sub numele de „Soldații blestemați”, deoarece, deși numărul lor a atins un vârf de 20.000, au fost depășiți numeric în mod sever de sovietici. Acestea fiind spuse, au avut sprijinul a între 200.000 și 250.000 de civili polonezi.
Bătălia de la Kuryłowka și rezistența poloneză
Între 1944 și 1947, soldații blestemați au efectuat o serie de atacuri de tip „lovește și fugi” împotriva sovieticilor care ocupau Polonia, cu scopul fie de a-și salva camarazii capturați, fie de a ucide oficiali inamici de rang înalt. Planul tipic de acțiune îi vedea lansând atacuri surpriză împotriva garnizoanelor și instalațiilor militare ale Armatei Roșii, după care fugeau în pădurea din jur pentru a se adăposti.
Cea mai mare lovitură a avut loc între 6 și 7 mai 1945, cu bătălia de la Kuryłowka, în sud-estul Poloniei. În cadrul acesteia, 200 de luptători au atacat Regimentul 2 de frontieră sovietic, format din 300 de soldați. Partizanii au ieșit victorioși, ucigând între 50-70 de agenți NKVD. Cei care au supraviețuit s-au retras, dar s-au întors la Kuryłowka și au incendiat peste 730 de clădiri, provocând strămutarea a aproximativ 1.000 de locuitori.
Acest lucru a fost urmat, câteva săptămâni mai târziu, de atacul unei unități de rezistență împotriva taberei NKVD din Rembertów, la periferia Varșoviei. Conduși de colonelul Edward Wasilewski, partizanii au distrus tabăra și au eliberat sutele de cetățeni polonezi care erau ținuți prizonieri.
Acțiuni sovietice împotriva „soldaților blestemați” din Polonia
Autoritățile sovietice au fost deosebit de brutale față de partizanii cu care au intrat în contact. În toamna anului 1946, între 100 și 200 de soldați au fost ademeniți într-o capcană și uciși. În plus, foștii membri ai Armatei Naționale au fost supravegheați constant timp de zeci de ani, aceștia fiind absolviți de orice vină abia după căderea Uniunii Sovietice.
Cea mai mare operațiune antirezistență desfășurată de forțele sovietice în această perioadă a fost Razia de la Augustów. O operațiune comună a NKVD-ului, Armatei Roșii, batalioanelor SMERSH, Ministerului Securității Publice (UB) și Armatei Populare Poloneze (LWP), a fost ordonată personal de Stalin și a dus la capturarea a peste 2.000 de partizani.
Considerată una dintre cele mai mari crime comise de sovietici împotriva polonezilor după cel de-al Doilea Război Mondial, a dus la moartea a 600 de luptători anticomuniști, mulți dintre ei murind în custodia sovietică. Trupurile lor au fost ulterior arse și îngropate în gropi comune.
De asemenea, nu au fost vizați doar luptătorii din rezistență. NKVD-ul a vizat, de asemenea, civili polonezi, cu un număr estimat de 300.000 de persoane arestate între anii 1944-55 – unele surse avansează un număr chiar mai mare, de două milioane. Au fost pronunțate aproximativ 6.000 de condamnări la moarte, majoritatea fiind executate, iar 20.000 de cetățeni obișnuiți au fost lăsați să moară în închisorile sovietice. În plus, alte șase milioane de polonezi au fost considerați ca fiind suspecți de apartenență la organizații clandestine și au fost supuși unor anchete.
