Articole online

Revoluția grecească

revolutie

Revoluția de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu a fost, în contextul geopolitic al vremii, doar o parte a celei dintâi revoluții grecești în urma căreia, cu ajutorul masiv al Marilor Puteri, a fost creat un stat independent grec în 1830.

Revoluția grecească

Capul revoltei din 1821 a fost, pe teritoriul românesc, Alexandru Ipsilanti, fost general rus în armata țarului și un aghiotant al lui Alexandru I. Lipsit însă de sprijinul rus, țarul fiind interesat să asigure pacea și să nu permită apariția unor astfel de insurecții care putea scăpa de sub control, revoluția a fost înăbușită, în ciuda eforturilor grecești de răspândi proclamații în care prevestea renașterea defunctului Bizanț.
Cea de-a doua revoluția din 1821 s-a petrecut la o lună de la cea de la nordul Dunării, în Pelopones, unde mai existate o astfel de revoltă susținută de ruși, în 1770, și unde țăranii vorbitori de greacă au rezonat cu intențiile belicoase ale intelectualilor și ofițerilor greci.

Revoluția a fost una cât se poate de sângeroasă, grecii ridicându-se la luptă în urma decizie autorităților otomane de a încarcera mai multe personalități considerate periculoase pentru ideile lor de revoltă națională. Din cei 40.000 de musulmani rezidenți în Pelopones 15.000 au fost uciși, iar în Tripoli, unde insurgenții greci au pătruns în cele din urmă, asediind mai multe așezări otomane în primele luni ale revoltei, 32.000 de musulmani au fost masacrați, indiferent de vârsta sau gen, bărbați, femei și copii.

Lipsiți de organizare și, inițial, de sprijin extern, capii revoluției nu au reușit să evite disensiunile interne și luptele intestine pentru putere, în ciuda adoptării unei Constituții, contraofensiva otomano-egipteană de după 1825 fiind una cât se poate de reușită, doar intervenția forțelor navale britanice în Bătălia de la Navarino și a armatei franceze, care e împins de partea cealaltă a Mediteranei armata egipteană, salvând emergentul și firavul stat grec, care primea în 1832 un suveran străin, în persoana lui Otto de Bavaria, pe atunci în etate de doar 17 ani.

Grecii nu au reușit să își aleagă un lider autohton, la fel cum și în România modernă soluția preferată a fost cea a monarhul străin, european. La fel ca în cazul sârbilor, cărora tot două revolte le-au trebuit pentru a-și câștiga statalitatea, grecii au fost înfrânți în 1827, însă slăbiciunea armatei otomane, dezorganizarea crescând din aparatul de administrație și mai ales susținerea Marilor Puteri au contat decisiv în obținerea independenței, inițial statele nou-create balcanice fiind puțin viabile, slab structurate și cu tendințe iredentiste îngrijorătoare.

Registration

Aici iti poti reseta parola