Revoltele marinarilor germani în ultimele săptămâni ale Primului Război Mondial. Misiunea sinucigașă refuzată de cinci ori

Până în ultima săptămână din octombrie 1918, trei dintre Puterile Centrale – Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman – purtau cel puțin discuții cu Aliații în vederea încheierii unui armistițiu, în timp ce a patra, Bulgaria, încheiase deja unul la sfârșitul lunii septembrie. Cu sfârșitul războiului aparent la vedere, comandamentul naval german – condus de șeful de stat major al Amiralității, Reinhardt Scheer – a decis să lanseze un ultim efort împotriva britanicilor în Marea Nordului, într-o încercare disperată de a restabili prestigiul marinei germane. În cuvintele lui Reinhardt Scheer, șeful de stat major al amiralității germane, „O bătălie onorabilă a flotei – chiar dacă ar trebui să fie o luptă până la moarte – va semăna sămânța unei noi flote germane a viitorului. Nu poate exista un viitor pentru o flotă îngrădită de o pace dezonorantă.” Alegând să nu-l informeze pe cancelarul Max von Baden cu privire la planurile sale, Amiralitatea germană a emis ordinul de a părăsi portul la 28 octombrie.

Cu toate acestea, marinarii înșiși, crezând că atacul este o misiune sinucigașă, nu au vrut să accepte așa ceva. Deși ordinul a fost dat de cinci ori, de fiecare dată au opus rezistență. În total, 1.000 de răzvrătiți au fost arestați, lăsând flota imperială imobilizată. Până la 30 octombrie, rezistența a cuprins baza navală germană de la Kiel, unde marinarii și muncitorii industriali au luat parte deopotrivă la rebeliune; în decurs de o săptămână, aceasta s-a răspândit în întreaga țară, cu revolte la Hamburg, Bremen și Lubeck la 4 și 5 noiembrie și la München două zile mai târziu. Această nemulțumire generalizată i-a determinat pe membrii socialiști ai Reichstagului german, sau parlamentul, să declare țara republică la 9 noiembrie, urmată rapid de abdicarea Kaiserului Wilhelm și, în cele din urmă, la 11 noiembrie, aproape de sfârșitul Primului Război Mondial.