Punctul de mobilizare naționalist al germanilor după „Dictatul de la Versailles”
La 28 iunie 1919, demnitarii europeni s-au înghesuit la Palatul de la Versailles pentru a semna unul dintre cele mai detestate tratate din istorie. Cunoscut sub numele de Tratatul de la Versailles, acesta a pus capăt în mod oficial Primului Război Mondial și, în același timp, a pus bazele celui de-al Doilea Război Mondial. Deși a fost precedat de o conferință de pace care a durat mai mult de un an, tratatul nu a fost apreciat de fiecare națiune care l-a semnat.
Peste 65 de milioane de oameni au luptat în Primul Război Mondial, iar peste 8,5 milioane de militari și cel puțin 6,6 milioane de civili au murit. Războiul a decimat terenurile agricole, orașele și câmpurile de luptă din întreaga Europă. Și, în opinia multora, Germania era de vină. Deși istoricii contemporani sunt încă împărțiți cu privire la cine ar trebui să fie considerat responsabil pentru Primul Război Mondial, tratatul a învinovățit și a pedepsit Germania.
De la idealism la pedeapsă
În timpul Primului Război Mondial, președintele Woodrow Wilson a propus cele paisprezece puncte, un proiect pentru pacea mondială care includea înființarea unei asociații a națiunilor pentru a asigura securitatea europeană și pentru a împiedica capacitatea națiunilor de a încheia tratate secrete de protecție reciprocă. O mare parte din acest plan idealist a fost dat peste cap în timpul negocierilor, când celelalte națiuni aliate și-au schimbat prioritățile în favoarea despăgubirilor.
Tratatul în sine s-a fundamentat pe vinovăția Germaniei pentru război. Documentul a privat Germania de 13% din teritoriul său și de o zecime din populație. Renania a fost ocupată și demilitarizată, iar coloniile germane au fost preluate de noua Ligă a Națiunilor. Armata germană a fost redusă la 100.000 de oameni, iar țării i s-a interzis să recruteze soldați. Germania a fost obligată să-l judece pe Wilhelm al II-lea, împăratul acesteia, pentru crime de război. Totodată, tratatul a obligat Germania să plătească 269 de miliarde de mărci de aur – echivalentul a 37 de miliarde de dolari.
Liderii europeni au semnat tratatul în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles – chiar în locul în care fusese creat Imperiul German, iar tatăl lui Wilhelm al II-lea fusese numit împărat, în 1871. A fost o palmă dată Germaniei, ai cărei locuitori au văzut celebra clauză de „vinovăție de război” ca pe o umilință. (Statele Unite nu au ratificat tratatul din cauza diviziunii politice dintre democrați și republicani).
Consecințele „Dictatului de la Versailles”
Deși a existat o dorință reală de pace în urma războiului dezastruos, tratatul nu și-a atins efectele scontate. Furioși față de ceea ce ei considerau a fi un „diktat” dur (o pace dictată), politicienii germani de dreapta au folosit tratatul ca punct de mobilizare naționalist. Plățile reparațiilor amețitoare au redus producția industrială a țării, iar alte forțe au împins Germania în anii ’20 în hiperinflație, ceea ce a condus la instabilitatea economică a Marii Depresiuni.
Liderii europeni erau nemulțumiți de harta redesenată a Europei și de concesiile pe care fiecare dintre ei le făcuseră în numele unei păci nesigure, iar unii erau dezamăgiți că Germania nu fusese tratată și mai dur.
În 2010, la nouăzeci de ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Versailles, Germania a plătit în sfârșit ultima tranșă a datoriei de război. Până atunci, un alt război mondial rămăsese în urmă. Astăzi, Tratatul de la Versailles rămâne un studiu despre cum, atunci când vine vorba de război, consecințele neintenționate pot anula chiar și cele mai bune intenții.
