Princeps Augustus: Analele lui Tacitus
După cum sugerează și supranumele, Tacitus a crescut într-un mediu auster, devenind un adolescent tăcut și foarte sobru. Din corespondența cu prietenul său, Pliniu, reiese că Tacitus era un truditor, fără a se închide în cabinet, ca Titus Livius, participând activ la viața politică a vremii sale. Din opera sa, tocmai cea de istoric s-a conservat mai bine, spre deosebire de discursurile sale judiciare.
Deși a afirmat că istoria lui va fi scrisă „fără mânie și fără părtinire”, Tacitus a fost în realitate destul de lipsit de obiectivitate. Opera Analele cuprinde perioada domniei a dinastiei iulio-claudiene, 14 – 68. Din păcate, din cele optsprezece cărți, s-au păstrat doar fragmente.
Unul dintre acestea se concentrează asupra vieții politice a fiului adoptiv al lui Gaius Iulius Caesar, anume Octavian. Tacitus prezintă mai întâi faptele importante pentru care Augustus era proslăvit de mulți, cum ar fi deținerea titlului vreme de 37 de ani fără întrerupere sau câștigarea titlului de imperator de 21 de ori.
Apoi, Tacitus înșiruie argumentele celor care îi aduceau elogii lui Augustus pentru cele săvârșite în viață, situația grea a Republicii, iubirea față de Caesar, dorința de a-l răzbuna și de a-i ucide pe asasini constituind motive clare pentru a porni războaie civile. Eșecul triumviratului, din pricina decrepitudinii și a trândăviei lui Lepidus, dar și a desfrâului lui Antonius, a justificat decizia lui August de a prelua singur puterea, într-o formă care, după cum afirmă Tacitus, nu era nici dictatură, dar nici o domnie regală, Augustus domnind sub titulatura de Princeps.
Tacitus prezintă într-o imagine pozitivă domnia fiului adoptiv al lui Caesar, mai ales datorită reținerii în a folosi forța armată pentru a institui pacea, fiind drept atât cu cetățenii, cât și cu aliații.
Roma, în vremea lui Augustus, era „măreț îîmpodobită”, iar Imperiul se întindea de la ocean și până la „fluviile îndepărtate”
Mai abil politic decât tatăl său adoptiv, Augustus a reușit să obțină, treptat, pârghiile puterii, prin magistraturile cu care fusese învestit și de care amintește și Tacitus. Senatul și poporul i-au încredințat treptat puterea, Augustus întemeind de fapt un soi de altfel de monarhie, ferindu-se însă de a primi titlul de rex, în consecința inventându-l pe cel de princeps.
Instaurarea Principatului e strâns legată de încheierea războaielor civile în 29 a. Chr., precum și de ascensiunea unor militari în plan politic, după ce familii nobiliare fuseseră decimate de-a lungul unui secol de crime și conflicte. Augustus a încercat să pară că servește interesele Romei și poporul, în ședința solemnă a senatului din 27 a. Chr. transferând puterea în mâinele senatului și ale poporului, el deținând doar funcția de princeps senatus. La câteva zile, Octavian își schimbă numele în imperator Caesar Divi filius Augustus.
Augustus mai adaugă o funcție importantă în 12 – 13 a. Chr, aceea de pontifex maximus, prin care se făcea stăpânul religiei, toții împărații purtând acest titlu după Augustus. Ferindu-se de titlul de rex, Augustus a interzis și divinizarea propriei sale persoane, primind în schimb titlul de Pater patriae în anul 2 a. Chr.
Fără îndoială, domnia lui Augustus a adus pacea internă la Roma, mai întâi prin gestul simbolic al închiderii porților templului Ianus în 29 a. Chr, iar mai apoi prin reforme care au revitalizat Roma și contribuit la extinderea ei teritorială, pe plan extern victoria de la Actium marcând cucerirea Mediteranei de către romani.
