Primii paznici de noapte – ciuca bătăilor bucureștenilor și transformarea bicigașilor în vizitii

 

Prima pază de noapte mai serioasă este pusă la cale în București de abia în 1871, adică în acelaşi timp cu luminatul cu gaz.

În fiecare seară, scrie Ulysse de Marsillac, la ora 8, în sunet de „tobe şi de goarne, pleca dela Episcopie în josul Podului Mogoşoaei paza de noapte, sub comanda unui caporal francez.

După ce sună stingerea la Podul Gârlei, se răspândesc la posturile lor paznici care poartă chipiu franţuzesc, şubă rusească, şi o halebardă, ca în evul mediu.

Și aceasta era un mare progres căci până atunci erau doar, la rare răspântii, câte o gheretă de scânduri putrede, în fundul cărora se adăposteau fantome palide, şi uneori bete, acoperite cu sdrenţe, şi cu o bâtă în mână.

Din când în când stafiile se trezeau, strigau lung „ascultaaţi – cineei”, iar trecătorul răspundea: <om bun>, iar dacă era grăbit sau vrea să <petreacă>, dădea cu piciorul în biata fiinţă, care se pitea umilă în fundul cuştei”.

Iată ce povestește mai departe Gheorghe Krutzescu în a sa „Podul Mogoșoaiei – Istoria unei străzi”, publicată la 1943:

Pe uliţele acestea, în deobşte lume puţină. Mult timp au fost străzile Bucureştilor aproape pustii, în afară de cele din apropierea Curţii Domneşti, a Agiei, sau a pieţei, în timpul târgului.

Lumea de jos, şi de pe jos, n’avea nici gânduri, nici locuri de plimbare; îşi vedea ziua de treburi, şi seara, cum se întuneca, se întorcea acasă.

Iar în trăsură, până pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea nu ieşea decât Vodă, agenţii străini şi boieroaicele, când mergeau la Herăstrău sau când îşi făceau „vizite” (de unde şi numele de vizitiu, ce s’a început a se da pe atunci „bicigaşilor”).

Boieroaicele ieşeau în trăsură cu 2 cai, căci numai Vodă înhăma 4, şi 6 la zile mari.

Boieri fuduli

Boierii, însă, obişnuiau încă să iasă călare. Dacă erau întotdeauna foarte arătoşi boierii noştri în cavalcadele lor, este o altă întrebare, de acea mai bine las să vorbească vechea noastră cunoştinţă, acritul şi bârfitorul Sulzer, care a trăit cu dânşii:

„Boierii merg călare”, scrie el, „înconjuraţi de o droaie de slugi care aleargă pe jos, şi aceasta când se duc la Divan, când întovărăşesc pe Vodă la vreun alai sau chiar când merg dela o casă la alta, căci n’ar face drumul pe jos nici de ar fi timpul cât mai frumos, şi strada cât mai uscată, iar casa unde se duc vecină cu casa lor, sau numai peste drum.

Boierul, când descalecă, una din slugi îi trage cişmele roşii, care sunt croite după felul celor ungureşti, numai mai largi şi mai greoaie, căci sunt purtate peste şalvari, şi îi pune în picioare, peste ciorapii cusuţi (meşii), o pereche de papuci.

Cine a văzut un ungur călare n’are să se mire că şi valahul încalecă cu scările scurte, şi cu picioarele în triunghiu.

Dar cum să-l vezi călare cu şalvarii lui cei largi, şi cu caftanul sburând, şi să nu-l găseşti caraghios? şi încă şi mai caraghios când el însuşi, îmbrăcat în acest costum atât de nepotrivit pentru călărie, se admiră ca pe un ins de foarte mare însemnătate, îşi poartă cu mândrie nasul în sus, şi aprobându-se singur în această măgulitoare închipuire, la fiecare pas al calului dă maiestos din cap…

Astăzi însă (la 1780) boierii cei mai mari s’au şi obişnuit cu butcile şi cu droşcile, pe care le aduc din Transilvania sau din Viena, şi pe care le întrebuinţează fără măcar a şterge de pe ele blazoanele foştilor lor proprietari”…

Totuşi se puteau cumpăra trăsuri şi în ţară, astfel Contele Festetics avea de vânzare 40 de căleşti de Viena, pe preţul de 2000 de fiorini bucata.

Şi pare însă că, după părerea unora, boierii noştri se obişnuiseră prea repede cu plăcerea de a alerga tolăniţi în butcă, căci numai câţiva ani după descrierea lui Sulzer, Vodă Alexandru Moruzi, speriat, se vede, de însemnatele sume de bani ce ieşeau pe fiecare an din ţară numai pentru trăsuri, dădu „straşnică poruncă vameşilor, vătafilor şi căpitanilor de margine să oprească intrarea de butci şi de carete în ţară, sub pedeapsă de spânzurătoare”.

Parteneri