Franța, care făcuse din integritatea imperiului otoman principiul fundamental al politicii sale orientale, arată la mijlocul acelui secol un interes crescând pentru aceste provincii.
Ambasadorii francezi au convins Poarta că anexarea acestor provincii de Austria sau Rusia ar fi amenințat însăși existența Imperiului otoman prin îndoita primejdie a invaziei și înfometării.
La aceste considerații de ordin strategic și economic se adăuga o alta de ordin politic.
Poarta avea rar reprezentanți oficiali pe lângă suveranii străini, iar pentru a se informa asupra politicii europene recurgea la serviciile voievozilor din Muntenia și Moldova, care aveau agenți la curțile marilor puteri europene.
Voievozii români trimiteau știri de patru-cinci ori pe lună la Constantinopol.
Astfel, grație voievodului Moldovei, Poarta a aflat vestea morții Ecaterinei a II-a cu cinci zile înaintea ambasadorului Rusiei.
Drept urmare, domnii români ajunseseră să exercite o influență hotărâtoare asupra deliberărilor Divanului.
Un ambasador francez îi numea „factotumul diplomației turce”.
Problema înființării unor consulate în Țările Române devine pentru Franța o chestie de prestigiu, după ce Rusia în 1781 și Austria în 1782 izbutesc să stoarcă guvernului otoman învoirea de a numi consuli la Iași și București.
Totuși, Franța nu putea să strice relațiile cu Poarta prin presiuni dure, cum procedaseră rușii.
Așa că numai situația creată după revoluția franceză, când Parisul a fost nevoit să-și recheme ambasadorii de la Viena, Varșovia și Petersburg, a obligat guvernul francez de a găsi alte căi pentru a avea informații despre situația din Orient.
Prin adresa din 7 februarie 1796, Delacroix, ministrul Afacerilor Străine, propune Directoratului „să examineze dacă nu e în interesul cauzei publice să se stabilească un consul general în provinciile turcești de dincolo de Dunăre”.
Constantin Stamaty
A doua zi, 8 februarie, decretul prin care Constantin Stamaty (foto, în mijlocul familiei) e numit consul general al Republicii Franceze în Principatele Române a fost semnat de Directorat.
Stamaty avea să se considere ca „un adevărat agent politic, iar titlul său de consul general nu trebuia să servească decât pentru a acoperi adevărata lui destinație”.
Constantin Stamaty era un grec din Constantinopol, care intrase în serviciul Republicii Franceze.
Apoi, în decembrie 1796, guvernul francez l-a numit pe Charles Flury consul general la București, iar în martie 1797 pe Louis Parrant vice-consul la Iași.
Astfel, când, la 10 februarie 1798, Poarta și-a dat acordul, consulatul general de la București și viceconsulatul din Iași erau considerate legal înființate.
Misiune lor era să creeze Rusiei și Austriei dificultăți, semănând revolta în provinciile limitrofe ale acestora, dar să și stabilească relații economice cu aceste ținuturi.
Sursa: Andrei Oțetea, Înființarea consulatelor franceze în țările românești
