Decretul elimina orice posibilitate de apărare pentru persoanele deferite Tribunalului Revoluționar, nelăsând juraților decât opțiunea între condamnare la moarte și achitare.
Din acel moment, Antoine Fouquier-Tinville, acuzatorul public al acestui tribunal excepțional, creat pe 10 martie 1793, va da măsura poftei sale de sânge.
Pe 5 septembrie 1793, Convenția decretase deja „Teroarea la ordinea zilei!”, însă represiunea, arestările arbitrare și groaza de ghilotină nu sunt considerate suficiente pentru a elimina amenințările la adresa Revoluției.
Inamicii erau opoziția regalistă, catolicii rămași fideli credinței lor și guvernele străine care se tem de veleitățile expansioniste ale armatei franceze.
Încă din 10 octombrie 1793, Saint-Just amenința:
„Nu avem de sperat la prosperitate câtă vreme ultimul dușman respiră aerul libertății. Nu trebuie pedepsiți doar trădătorii, ci și indiferenții: trebuie pedepsit oricine este pasiv în Republică și nu face nimic pentru ea…”
Pe 5 februarie 1794, Maximilien de Robespierre, care prezidează Comitetul de Salvare Publică, adică guvernul, încerca să teoretizeze obiectivele politice ale Terorii:
„Dacă resortul guvernului popular în timp de pace este virtutea, resortul guvernului popular în revoluție este atât virtutea cât și teroarea: fără virtute, teroarea este funestă; fără teroare, virtutea este neputincioasă. Teroarea nu este altceva decât justiția promptă, severă, inflexibilă! Ea este o consecință a principiului general al democrației, aplicat presantelor nevoi ale țării!”
El convinge deci deputații să semneze decretul din 22 Prairial, marcând începutul Marii Terori, în care acuzații nu mai au nici o garanție judiciară.
Vânătoarea de suspecți va face 40.000 de victime în întreaga țară, din 5 septembrie 1793 până pe 27 iulie 1794, la căderea lui Robespierre. Dintre cei 40.000, 17.000 sunt ghilotinați, restul fiind uciși prin alte mijloace.
Virtutea invocată de Robespierre rămâne o vorbă goală. Toți vicioșii, criminalii, hoții fac justiție. Masacrele la scară mare sunt peste tot. Astfel, la Nantes, Jean-Baptiste Carrier a devenit faimos prin înecările sale colective.
Sau la Lyon, Joseph Fouché și Collot d’Herbois, cu mitralierea în masă pe câmpia Brotteaux.
În vara lui 1794, Franța pare să se fi săturat de sânge, iar noua putere ar dori să profite în tihnă de privilegiile și bogățiile dobândite prin măcel. În plus, profitorii Revoluției se simțeau ei înșiși amenințați de teroarea lui Robespierre.
La sfârșitul lui iulie 1794, după șapte săptămâni însângerate, toți acești indivizi se coalizează pentru a pune capăt Marii Terori și a-l elimina pe Robespierre, făcându-l responsabil de toate excesele de până atunci.
