Decizia soției lui Harding, Florence, de nu se face autopsie președintelui de 57 de ani și de a-i îmbălsăma corpul la o oră după moartea sa, a alimentat zvonurile că aceasta l-ar fi otrăvit din gelozie.
Mai târziu, în 1930, un fost membru al administrației Harding a publicat o carte în care susține că Florence Harding și-a otrăvit soțul.
Scandalurile în care a fost implicat Harding au continuat după moartea sa, inclusiv cel că presupusa sa amantă, Nan Britton, îi născuse o fiică nelegitimă, în timpul mandatului său la Casa Albă.
Dar iată cum aborda subiectul Realitatea Ilustrată din 24 septembrie 1931:
„Răsboiul mondial se terminase şi Woodrow J Wilson se înapoia triumfător în America.
O tăcere de ghiaţă îl întâmpină însă. Era oare poporul american scârbit, desgustat de concurenţa comerţului european, faţă de care cel al Statelor Unite era trecut pe al doilea plan, din cauza politicei preşedintelui?
Nu, racila era în altă parte şi dacă încercăm să examinăm cazul mai de-aproape, vom simţi imediat un miros penetrant de petrol.
În timpul răsboiului şi în primii ani postbelici, magnaţii petrolului american au fost cuprinşi de teama, de altfel nejustificată, că sursele lor petrolifere vor seca şi că astfel îşi vor pierde veniturile.
Mai erau într-adevăr terenuri foarte bogate în StateleUnite şi anume în California, dar acestea erau proprietatea statului şi formau rezerve pentru marina de război.
Atunci îi veni regelui petrolului Harry Sinclair, concurentul puternicului „Standard Oil Co.”, o idee strălucită.
El utiliză, în scopurile pe care le vom vedea mai departe, tot desgustul poporului împotriva democraticului preşedinte Wilson şi cumpără pur şi simplu întregul partid republican, duşman al autorului celebrelor „14 puncte”.
Finanțarea alegerii lui Harding
Nu se mulţumi să achite doar toate datoriile partidului, un moft de 12.000.000 dolari (2 miliarde lei) ci susţinu şi finanţă alegerea lui Warren G. Harding.
Dar cu toate că nu neglija nici o ocazie de a-l înjura, în cor cu toată trupa, pe Wilson, şi cu toate că a cheltuit nenumărate milioane de dolari cu propaganda electorală, avu multe greutăţi, până să-şi vadă planul îndeplinit.
Abea în al zecelea scrutin Harding obţinu în congresul republican o mică majoritate, care-i asigură alegerea.
Îndată ce Harding ocupă funcţiunea de preşedinte al republicei, îşi numi prietenii miniştri şi astfel începu şi Sinclair să culeagă roadele maşinaţiunilor lui.
Teapot Dome
Pentru un modest „împrumut” de două milioane de dolari, ministrul de interne Albert B. Fall îi cedă terenurile petrolifere ale statului din Teapot Dome, în California.
Natural însă că şi ceilalţi miniştri trebuiau mituiţi.
Singur ministrul de finanţe Mellon, refuză mărinimos oferta care-i fusese făcută. Pentru el, unul din cei mai bogaţi industriaşi ai Americei, cincizeci de mii de dolari erau prea puţini; dar închise şi el binevoitor ochii.
Amicul lui Sinclair, Doheny, obţinu de la ministrul Fall, terenurile statului de la Elk Hill, mult mai ieftin; el nu plăti mai mult de 100.000 dolari.
Toate ar fi fost în cea mai perfectă ordine, având în vedere că miniştri şi senatori erau complici, cumpăraţi.
Președintele muri subit
Dar deodată se întâmplă un lucru pe care Sinclair nu-1 prevăzuse: preşedintele Harding muri subit. Şi această moarte avea o cauză care n-a fost lămurită decât acum câtva timp.
Harding se căsătorise în 1901, când era încă un simplu gazetar, cu Florence King.
Şi în timpul preşedinţiei sale, se plictisi de soţia sa, care îmbătrânea. Dar Florence nu era de lemn, ca să se lase pur şi simplu înlăturată.
În timp ce se aflau în San Francisco, după o călătorie în Alaska, îi
amestecă în ceai o licoare oarecare şi sănătosul preşedinte sucombă curând, în urma unei „pneumonii contractate la Nord”.
Detectivul particular al lui Harding a dat în curând la iveală, în termeni duri, această chestiune, de care se şoptiseră multe pe atunci.
Dar tot atât de puţin se poate intenta azi un proces de crimă văduvei unui fost preşedinte de republică, mai ales că poporul american era bucuros
că prin moartea lui Harding înceta şi corupţia, care se întinsese în administraţie ca o cangrenă.
Toți erau mulţumiţi, afară de Mr. Sinclair şi prietenii săi, mai ales că ceilalţi magnaţi ai petrolului, simţindu-se speculaţi, au început să cerceteze miraculoasa concesionare a terenurilor petrolifere ale statului.
Sub presiunea oficialităţii, se hotărî înaintarea unei acţiuni contra lui Sinclair şi membrilor consorţiului său.
Nu ar fi avut prea mari neplăceri de pe urma acestui proces, deoarece autorităţile erau şi ele amestecate în afacerea Sinclair şi aveau tot interesul să nu stârnească prea multă vâlvă în jurul acestei chestiuni.
Greșeala tactică
Dar regele petrolului, care vroia să fie absolut sigur de reuşita planurilor sale, făcu o greşeală de tactică. Dintr-o neîncredere exagerată faţă de justiţie, aţâţă o armată de detectivi asupra juraţilor, cari trebuiau să-i judece procesul.
O parte din ei au fost mituiţi. Dar manopera aceasta de corupere, a fost dată la iveală de ziare, care au început o puternică campanie, denunţând spolierea populaţiei, şi a avut drept rezultat întreruperea procesului.
Justiţia americană numi, cu cea mai mare precauţiune, alţi 12 juraţi incoruptibili, dintre cei 120 de milioane de locuitori ai Statelor Unite, care să judece obiectiv procesul magnaţilor petrolului.
În sfârşit în aprilie 1928, Ministrul de justiţie, a crezut că i-a găsit. De altfel cazul apărea cât se poate de limpede.
Înainte de închiderea sesiunei senatului, marele acţionar al Sod Standard-Oil, John Pratt, a fost constrâns să dea o declaraţie la care s-a asociat în urmă şi Mellon.
În toate chestiunile din lume există însă un „dar”.
În moştenirea preşedintelui s-au găsit acţiuni ale împrumutului de războiu, în valoare de un milion, aceleaş acţiuni cu cari Sinclair a despăgubit pe amicii săi. Şi doar nu se puteau aduce învinuiri oneroase decedatului preşedinte al Statelor Unite.
Desigur la acest lucru s-au gândit cei 12 juraţi, pe care îi alesese
cu atâta grijă departamentul justiţiei americane.
Sau Mr. Sinclair a ştiut totuş să le facă cunoştinţă cu portofelul său, deşi aceşti juraţi erau păziţi de către poliţia criminală, în tot timpul procesului, mai rău decât criminalii ordinari.
Ceea ce e sigur e faptul că, în aprilie 1928, Sinclair şi prietenii săi au fost achitaţi.
Numai pentru mituirea primului jurat, Mr. Sinclair a fost condamnat la şase luni închisoare, detenţiune pe care însă nu a ispăşit-o, din cauza sănătăţii sale şubrede.
Aceasta este povestea scandalului petrolifer din America”.
Fall a fost condamnat în 1929 pentru acceptarea de mită, iar în 1931 a devenit primul membru al cabinetului american care a fost închis pentru infracțiuni comise în funcție.
Decesul președintelui
În seara de 2 august 1923, în jurul orei 19:30, Florence îi citea „O revizuire calmă a unui om calm”, un articol măgulitor din The Saturday Evening Post; ea se opri să-i pună pernele și el i-a spus: „E bine. Continuă, citiște mai multe”. Au fost ultimele lui cuvinte.
Reîncepe să citească când, câteva secunde mai târziu, Harding s-a răsucit brusc convulsiv și s-a prăbușit înapoi în pat, gâfâind. Florence Harding i-a chemat imediat pe medici în cameră, dar nu au putut să-l reînvie pe președinte.
Harding a fost declarat mort câteva minute mai târziu, la 57 de ani.
Moartea sa a fost inițial atribuită unei hemoragii cerebrale.
Dr. Ray Lyman Wilbur, care a fost și președintele Universității Stanford, a era acolo când Harding a murit, și-a amintit evenimentele care au urmat, în memoriile sale. „Nu vom cunoaște niciodată exact cauza decesului președintelui Harding, deoarece toate eforturile depuse pentru asigurarea autopsiei s-au întâlnit cu refuz complet și final”, a scris el.
