Scurta domnie a lui Ștefan Lăcustă în Moldova (1538 – decembrie 1540) este umbrită de marile nenorociri care au lovit țara. E vorba, în primul rând, de invazia de lăcuste care a provocat o foamete cumplită și care i-a adus porecla, dar și de ocuparea de către turci a Bugeacului și a cetății Tighina de pe Nistru. Chiar dacă a fost primul domn al Moldovei pus de sultan și abia apoi acceptat formal de “țară”, acest nepot al lui Ștefan cel Mare nu merită nicidecum insulta de “turc îmbrăcat în veștmântul nostru” pe care i-au adus-o boierii care îi erau vrăjmași.
Sânge din sângele lui Ștefan
Ștefan Lăcustă s-a născut în 1508. Deși se pretindea fiul lui Ștefan cel Mare, în realitate îi era nepot, fiind urmașul unuia dintre fii marelui voievod- Alexandru (zis Sandrin)- și al Mariei Paleologu. Fiu legitim, Ștefan a petrecut vreo 25 de ani în saraiul împărătesc de la Constantinopol, dar nu s-a turcit niciodată și nici nu se știe să fi avut vreo soră în haremul imperial, așa cum au susținut dușmanii săi.
E drept, a fost pus pe tron de însuși Soliman Magnificul în împrejurări grele pentru țară. Sultanul se afla la Suceava în fruntea oștilor care îl alungaseră din scaun pe Petru Rareș și exista riscul ca turcii să calce în picioare libertățile Moldovei. De altfel, Ștefan Lăcustă a fost pentru Soliman Magnificul o soluție de compromis. Sultanul îi convinsese pe boieri să îl trădeze pe Petru Rareș numai promițându-le respectarea drepturilor țării, inclusive un domn din neamul lui Petru Rareș. Ca urmare, nu putea să pună drept domn un turc, așa că a ales un Mușatin din sângele lui Ștefan considerând că acesta îi va fi supus.
De la venire ape tron provin multe dintre nedreptățile pe care posteritatea i le-a făcut lui Ștefan Lăcustă. Pierderile teritoriale, Tighina și Bugeacul, au fost rezultatul faptului că Petru Rareș, în prima sa domnie, a îndrăznit să sfideze puterea otomană aflată la apogeul ei. Acuzația că Ștefan Lăcustă ar fi acceptat fără crâcnire ciuntirea hotarelor țării este, de asemenea, falsă. Iată ce scrie istoricul Ioan Aurel Pop: “În ciuda afirmației că ar fi supus țara turcilor, afirmație ce reprezintă o extrapolare nepermisă a adevărului că venise la domnie ca om al turcilor, Ștefan Lăcustă s-a îndepărtat repede pe plan extern de politica filootomană, orientându-se pe linia alianțelor tradiționale ale Moldovei, în ideea unui permanent echilibru între puterile vecine, cu care a dorit nu numai relații pașnice, dar chiar cordiale”.
A sperat în ajutorul creștinilor
Mai mult de atât, Ștefan Lăcustă și-a pus speranțele că regatele creștine îl vor ajuta să recupereze teritoriile smulse Moldovei de către turci. “Recâștigarea acestor pământuri ale Moldovei, alături de alte chestiuni, revine mereu în soliile lui Ștefan Lăcustă către alte state și persoane străine, încât se poate afirma cu îndreptățire că reîntregirea Moldovei a fost un punct de frunte din programul politic al acestui voievod”, scrie Ioan Aurel Pop. Dincolo de eforturile diplomatice, Ștefan Lăcusta a organizat, e drept pe ascuns, acțiuni militare împotriva stăpânirii turcești din teritoriile răpite Moldovei. Conform mărturiei lui Iacob Wilmowski, în toamna anului 1540 , “românii moldoveni au luat din acea parte a țării, pe care a despărțit-o împăratul, 68 000 de oi și au ucis 150 de turci și ciobani, așa se răspândește zvonul, și că aceasta ar fi făcut-o acei oameni care sunt despărțiți spre Cetatea Albă. Dar eu am aflat sigur că aceasta s-a întâmplat cu voia voievodului și a întregii țări”. Ca urmare a acestei incursiuni militare, cadiii și emirii, dregătorii sultanului din Chilia, Cetatea Albă și Tighina au cerut sultanului să trimită trupe pentru a apăra teritoriile anexate.
Nici pe plan intern, domnia lui Ștegan Lăcustă nu a însemnat o schimbare dramatică față de cea a predecesorului și dușmanului său Petru Rareș. Astfel, tributul Moldovei a rămas și în vremea lui Ștefan Lăcustă tot la 10 000 de galbeni, cât platise și Petru Rareș. Chiar și în sfatul domnesc a existat o continuitate. Din cei 16 membri câți avea această adunare în 1537, 9 se regăsesc și în sfatul lui Ștefan Lăcustă în 1540.
Ucis de marii boieri
Cu toată încercarea lui Ștefan Lăcustă de a menține relații bune cu marea boierime, aceasta îi va lua, până la urmă, capul. Dar nu pentru că ar fi fost omul turcilor, în ciuda celor invocate de asasinii săi. Mai ales că domnia o pierduse deja.
“Încă din 24 iunie 1540, Petru Rareș scria regelui Ioan Zapolya că, în scurt timp, Ștefan Lăcustă va fi rechemat la Poartă. Lucrul era împlinit în decembrie 1540, când sultanul însuși comunica regelui polon că redase domnia lui Petru Rareș. Pe de altă parte, în țară, boierii erau tot mai agitați, mai ales din cauza strângerii raportului (lui Ștefan Lăcustă n.red.) cu Ferdinand, a amenințării otomane (în noiembrie 1540 sultanul își trecea curtea în Europa, în vedere marii campanii militare ce avea să urmeze), a revenirii lui Rareș, ce-și anunțase deja gândurile de răzbunare. Ștefan Lăcustă i-a văzut nesupuși, i-a amenințat că-i va suprima și înlocui cu demnitari ridicați dintre boierii mai mici de țară, dar n-a mai apucat. În jur de 19-21 decembrie 1540, Găneștii și Arbureștii, mari neamuri boierești, asupra cărora plana această amenințare și care se știau vinovați și față de Rareș, au acționat repede, suprimându-l pe domn, după ce acesta „fusese destituit de sultan”, și ridicându-l în scaun pe Alexandru Cornea”, scrie Ioan Aurel Pop.
În ciuda epistolei pe care boierii au scris-o regelui polon după ce l-au omorât pe voievod în timp ce acesta dormea în foișorul palatului său din Suceava, motivul uciderii lui Ștefan Lăcustă nu a fost faptul că acesta era o “păpușă turcească”. Mai degrabă, boierii au încercat să preîntâmpine un atac otoman și să-și protejeze interesele, mai ales că se temeau de revenirea lui Petru Rareș în scaun. “În fața unui domn care pornise revolta și manifesta, în ultima vreme, tendințe autoritare în interior (Ștefan Lăcustă n.red.) și a altuia care venea dinspre turci cu cumplite gânduri (Petru Rareș n.red), boierii l-au preferat pe Alexandru Cornea, chiar cu prețul (neobișnuit pentru lumea noastră până atunci) vărsării sângelui de Mușatin prin propria lor mână”.
Adevărul din bătrânele cronici
De altfel, cronicarul Grigore Ureche nu spune nimic rău despre domnia lui Ștefan Lăcustă, povestind că, în septembrie 1538, boierii i-au căzut la picioare lui Soliman Magnificul implorând iertarea și au primit să le fie domn ”Ștefan vodă, ficiorul lui Alixandru vodă”, în zilele căruia “fost-au foamete mare (…) că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada”. Evident, nu voievodul era de vină pentru invazia lăcustelor, iar Ureche pare să-i țină partea și în conflictul cu boierii. “Astă plată au luat Ștefan Vodă de la acei ce-i miluise. Mai apoi, de la Dumnezeu curându, peste puțină vreme, le-au venit și lor osândă aspră, de au luat și ei plată pentru moartea lui Ștefan vodă”.
Ștefan Lăcustă n-a fost un sfânt. Ca toți voievozii acelor timpuri a încercat să-i elimine pe cei care voiau să-i ia domnia. A făcut mari eforturi să scape de Petru Rareș, ba chiar a încercat să-l asasineze. L-a mutilat și ucis pe pârcălabul de Hotin, Teodor (frate după mamă cu Petru Rareș) și a ordonat decapitarea unor boieri în 1539, din câte se pare la sfatul turcilor. N-a fost, însă, decât în aparență omul sultanului, încercând neîncetat, pe ascuns, să scuture jugul care apăsa asupra Moldovei și să recupereze ținuturile ocupate de turci. Dovadă stau bunele relații cu regele polonez, căruia nu ezita să-i dezvăluie tot ce reușea să afle despre planurile turcilor, dar și relațiile cu imperialii.. Iată ce scrie Ioan Aurel Pop: “În ianuarie și septembrie 1539, și apoi în cursul anului 1540, solii reciproce vor perfecta alianța cu Ferdinand, regele ”romanilor”, despre încheierea căreia aducea știri, prea târziu, însă, domnului său (Ștefan Lăcustă) solul Ioan în decembrie 1540”.
