Planul secret de împărțire a zonei Balcanilor decis între Ecaterina cea Mare și Iosif al II-lea
Create prin rezistența opusă și prin revoltele iscate, statele naționale din Balcani nu s-ar fi putut cristaliza fără intervenția Marilor Puteri. Desigur, nu în secolul al XIX-lea a fost inventată lupta antiotomană în favoarea potențialelor state creștine balcanice, ci astfel de planuri de subminare a puterii otomane în teritoriul sud-estic european au apărut încă din secolul XV. Procesul de slăbire a dominației sultanului a fost unul de durată, astfel că Austria a reușit să înglobeze Ungaria și Croația în 1699, iar Rusia, în 1774, a izbutit să distrugă flota otomană, tratatul semnat între cele două state sporind drepturile țarului asupra teritoriilor creștine aflate în administrația Porții, inclusiv asupra Țărilor Române.
Ecaterina cea Mare a Rusiei și Iosif al II-lea au gândit un plan de redistribuire a puterii teritoriale în Balcani prin care Austria urma să primească o parte a Serbiei, Muntenegru, Dalmația, Bosnia și Herțegovina, iar Rusia restul spațiului. Pe seama acestor două imperii expansioniste statul polonez național a avut în primul rând de suferit, pentru că au exercitat un foarte mare control asupra teritoriilor care au devenit mai târziu ale Poloniei. Aceeași soartă ar fi avut-o, pesemne, și statele balcanice, fie că vorbim de Serbia, Bulgaria sau România. Acest proiect părea să prindă contur, mai ales după 1787, când cei doi monarhi au vizitat împreună noile teritorii ale Rusiei de la Marea Neagră, trecând pe sub un arc de triumf cu inscripția ,,Drumul spre Bizanț”.
Reacția Marilor Puteri cu privire la zona Balcanică
Marile Puteri occidentale însă, Marea Britanie, Franța, au căutat să împiedice îndeplinirea ,,proiectului grecesc” al țarinei, pentru că echilibrul pe care Imperiul Otoman îl asigura în zonă era de preferat expansionismului amenințător rus și austriac.
Nici afecțiunea pentru frații creștini, nici simțămintele naționale, nici dorința de a-i vedea pe otomani afară din Europa nu contau pentru acești monarhi. Nu aveau de gând să permită apariția unor state independente. Singurul gând care-i anima în lupta contra otomanilor era înlocuirea puterii sultanele cu cea imperială creștină asupra teritoriilor balcanice.
Ascensiunea unui elite naționale în viitoare state balcanice a creat foarte mari probleme, căci Marile Puteri au fost puse în fața unei alegeri: să permită emergența acestor entități fragile, expuse pericolului cuceririi rusești sau austriece, sau să mențină controlul musulman asupra creștinilor, păstrând în același timp ordinea. Calea aleasă pentru a gestiona decăderea iminentă a Porții a devenit astfel cunoscută drept Chestiunea Orientală.
