Fabulistul şi moralistul Jean de la Fontaine s-a născut la 8 iulie 1621, la Château-Thierry. Copilăria şi-a petrecut-o la Château-Thierry, unde tatăl său era administrator al apelor şi pădurilor. În 1641, a intrat la Şcoala ecleziastică pe care, însă, o părăseşte optsprezece luni mai târziu.
În 1647 s-a căsătorit, iar în 1653 i s-a născut un fiu.
Debutul său literar constă într-o adaptare după „Eunucul” de Terenţiu (1654). În 1658, a fost prezentat lui Fouquet, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, care l-a luat sub protecţia sa.
Pentru a-i face plăcere protectorului său, La Fontaine începe să cultive toate genurile: epistolă, madrigal, baladă.
În acest context, scrie „Le Songe de Vaux”. Dizgraţia în care cade protectorul său i-a inspirat „L’Elégie des nymphes de Vaux” (1661).
Prima protectoare
Cu ocazia unei călătorii în regiunea Limousin, îşi găseşte o nouă protecţie în persoana ducesei văduve de Orléans. Din această epocă datează primele culegeri de „Contes” (1665, 1666, 1671), primele şase cărţi de „Fables” (1668) şi romanul „Psyché” (1669).
Încetarea atribuţiilor sale administrative (1671) şi moartea ducesei de Orléans (1672) îl lasă fără resurse materiale.
Urmează doamna de La Sabliere
Din fericire, o altă femeie cu spirit şi caracter la fel de admirabile, doamna de La Sabliere, îl ia sub protecţia ei.
La Fontaine va rămâne în anturajul acesteia mai bine de 20 de ani, până în 1693. Din această perioadă datează două noi culegeri de „Povestiri” (1671-1674) şi „Fabule” (1678-1679). Succesul acestora a fost răsunător.
Ales în Academie în 1683, La Fontaine trebuie să aştepte până în 1684 aprobarea lui Ludovic al XIV-lea, care dorea ca mai întâi să fie admis Boileau. În 1687, scrie „L’Epitre a Huet”, un fel de testament literar.
După moartea doamnei de La Sabliere (1693), a fost luat sub protecţia familiei Hervart, bancheri protestanţi, alături de care-şi petrece ultimii doi ani de viaţă. La Fontaine abordează, fără succes, genul teatral: „Daphné”, „Galatée”, „Achille”, „Astrée”.
A murit la 13 aprilie 1695.
Corbul şi vulpea
de La Fontaine
Jupân corbul câştigase
Din negoţul ce-apucase
Un bun chilipir de caş,
Şi cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaş.
Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam şterge de p-acasă,
Şi ieşise la plimbare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, şi-n sus cătă:
„Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumuseţe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene măreţe!
Dar n-are glas; ce păcat!”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.
Lungi gâtul, căscă ciocul
Şi-ncepu a croncăi.
Caşul căzând, vulpea-aci,
Cântăreţul păţi jocul.
„Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îţi lipseşte;
Şi fă bine de mă crede
Şi-nvaţă, te foloseşte:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Linguşitorii trăiesc.”
