În anii 1950-1960, relația dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu a fost marcată de tensiuni și conflicte, unul dintre cele mai notabile fiind cel legat de colectivizarea agriculturii. â
Relația tensionată dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu
Un martor direct, Janos Fazekas, a relatat într-un interviu detalii despre discuțiile în contradictoriu dintre cei doi lideri comuniști, oferind o perspectivă unică asupra dinamicii puterii la vârful Partidului Comunist Român.
Unul dintre punctele de dispută a fost colectivizarea agriculturii.
Gheorghiu-Dej era de părere că doar terenurile mecanizabile ar trebui colectivizate, adică acelea unde tractoarele și combinele puteau lucra eficient.
Ceaușescu promova ideea unei colectivizări complete, propunând ca fiecare hectar de pământ să fie inclus în proces
Această diferență de viziune a generat nu doar discuții aprinse, ci și acțiuni politice riscante care au dus la revolte țărănești, după cum arată și EVZ.
Un moment tensionat a avut loc în urma unei răscoale țărănești într-o comună din Galați, când Ceaușescu a cerut intervenția forțelor de ordine pentru a reprima mișcarea.
Într-o întâlnire în biroul lui Gheorghiu-Dej, în prezența lui Janos Fazekas, Alexandru Bârlădeanu și Gaston Marin, Ceaușescu a venit să ceară ordinul de a deschide focul asupra țăranilor revoltați. Acest moment a declanșat furia lui Gheorghiu-Dej, care, conform martorului Fazekas, l-a strâns de gât pe Ceaușescu, exclamând: „Nenorocitule! Nu ți-am spus să nu forțezi colectivizarea?”.
Tensiunile dintre cei doi au fost alimentate de ambiția lui Ceaușescu de a câștiga influență în partid și de a-și promova propriile viziuni
Fazekas, care l-a cunoscut pe acesta încă din 1945, l-a descris ca fiind un carierist care nu suporta criticile și sancțiunile venite din partea lui Dej.
De-a lungul anilor, Ceaușescu și-a construit cu grijă ascensiunea politică, dar aceste episoade de conflict au lăsat o amprentă adâncă asupra relațiilor de putere din partid.
În anii 1980, Ceaușescu a dus mai departe politica de control strict al resurselor, inclusiv prin impunerea normelor stricte de hrană și restricționarea circulației produselor între județe. Aceste măsuri, menite să plătească datoriile externe ale României, au dus la o criză alimentară severă, accentuând penuria de alimente și alte produse de bază, dar și la intensificarea nemulțumirii populare, care a culminat în Revoluția din 1989.
