Niciodată n-au fost mai ahtiați bucureștenii de teatre, cinematografe și reviste decoltate – Ultima zi de pace în București la 1916

 

Iată cum descria Henri Stahl în articolul „Bucureștii la 15 august 1916”, publicat în Gazeta Municipală din 1 octombrie 1939, preziua decretării mobilizării din 1916:

Niciodată n-a fost mai mare setea de viață, nici mai ahtiați bucureștenii de teatre, cinematografe și reviste decoltate ca în preziua decretării mobilizării din 1916.

Era ca un îngăduitor îndemn tainic al morții, universala stăpână, către viețile tinere pe care, cu imensa-i mantie de doliu, le ocrotea ca să se bucure în grabă, cu nesaț, de puținele zile de viață ce li se mai dăruiau.

Și lumea alerga să asculte pe Nitta-Jo, pe Tănase și cupletele mai de vara decât însăși costumele Marioarei Cinschi.

Lanț se țineau revistele de pornografică stupiditate: „S-o vezi pe-a mea!”, „A mea e mai tare!”, „Dar a mea ce cusur are?”, ale căror cuplete se fredonau și de domnișoarele din high-life, crescute la „Sacre-Coeur” și „Ortodoxe”.

În năvala mahalalelor, atrase de orbitoarea lumina a teatrelor centrului doar mamele priveau cu îngrijorare cum în fiecare seară tot mai multe din felinarele străzilor bucureștene se cerneau, prevestitoare de doliul Zeppelinurilor.

Iar îndrăgostiții, iubitori de umba ulițelor lăturalnice, își aveau tulburată fericirea de presimțiri urâte, ghiceau lunga despărțire apropiată, zădărnicia dorinței de sacrificiu pentru cel iubit și, într-o lungă, tăcută strângere de mână, tălmăceau un jurământ de credință, sincer atunci.

Și, brusc, cu decretarea mobilizării, dispărură, ca și cum niciodată n-ar fi fost teatre, cinematografe, concerte, se stinse orbitoarea lumina care învăluia, noaptea, ca într-un uriaș nor fosforescent, Capitala, iar pe cerul negru, singuratică, fâșia de lumină a vreunui proiector alerga nebună, ca o rază rătăcită, căutântu-și îngrozită de întuneric, matca de lumină.

Și atunci, pentru prima oară, bucureștenii toți văzură felinarele cernite, simțiră taina lor și gloata nepregătită sufletește pentru ceasul cel mare, ea care nu știa cu câteva clipe în urmă de mergem cu „Take” sau „Petrache”, pricepu că sunetul clopotelor tuturor bisericilor Regatului românesc duceau solia tragică a unor vremuri noi și că, în clipa aceea, își dădeau viața, forțând Carpații, câștigați în parte prin dibăcia diplomației, fiii cei mai vrednici ai acestui pământ…