„Acela care, în public va maltrata dobitoacele sau le va expune la poveri mai presus de puterea lor se va pedepsi cu amendă de la 5 la 10 lei”, respectiv „Cei ce vor causa moarte sau răniri dobitoacelor altuia, prin lăsarea fără pază de nebuni sau furioși, ori de dobitoace făcătoare de rău, sau prin repeziciunea ori reaua conducere a trăsurilor, ori prin covârșitoarea lor povară sau a cailor, a dobitoacelor de tras de povară sau călărie (…) se vor pedepsi cu lei 15 până la 25”.
Primele organizații
Preocupările legate de protecția animalelor încep oficial în 1897. Prima societate de protecţie a animalelor din România a fost înfiinţată în 1897 de catre Nicolae I. Ghinescu, învăţător din Comuna Jugur, Judeţul Muscel (actualmente Poienarii de Muscel, Jud. Argeş).
E mai mult o asociaţie locală, cu scop predominant educativ pentru copii, dar are meritul de a fi fost prima de acest fel.
La şedinţa din 22 august 1903 a Academiei Române se ia în discuţie o donaţie substanţială lasată prin testament cu scopul înfiinţării unei societăţi pentru protecţia animalelor.
Iancu Kalinderu propune admiterea donaţiei, dar Secretarul general al Academiei, Dimitrie Sturdza se opune, motivând prin faptul ca nu intră în atribuţiile Academiei, iar după deliberari propunerea este respinsă.
Prima organizaţie de amploare ia naştere la Iaşi în 1904, pe 2 Februarie. Preşedinte de onoare era Ioan Kalinderu, proaspatul preşedinte al Academiei Române, om de cultură, iubitor de artă (ctitor al muzeului de artă Kalinderu din Bucureşti) şi consilier al regelui Carol I, iar preşedinte în exerciţiu A.C. Cuza, om politic, membru şi el al Academiei Române.
Sub auspiciile Casei Regale
În anul următor, independent de organizaţia de la Iaşi ia naştere şi organizaţia din Bucureşti, sub auspiciile Casei Regale, preşedinte de onoare fiind Alteţa Sa Regală Principesa (pe atunci) Maria, iar
preşedinte în exerciţiu marele om de cultură şi fondatorul Junimii, Titu Maiorescu.
Fondată în aprilie 1904, sub înaltul patronaj al A.S.R. Principesa-Maria, „Societatea pentru Protecțiunea Animalelor” a fost recunoscută ca persoană juridică la 21 iunie 1905, prin publicarea în Monitorul Oficial a statutului societăţii elaborat de Ministerul de Interne.
Sub nemți
Constantin Bacalbaşa relateaza o întâmplare petrecută probabil la sfârşitul anului 1916 în Bucureşti, sub ocupaţie germane:
„După câteva săptămâni de la intrarea în Bucureşti (6 Decembrie 1916), germanii au declarat război câinilor.
O ordonanţă a impus taxa pe câini, botniţa şi obligaţia ca nici un câine să nu iasă pe stradă. Ordonanţa a fost executată cu toată străşnicia pe care o puneau germanii în administraţia lor.
Multi câini au fost împuşcaţi numai pentru că au scos capul pe poartă şi au lătrat.
Domnişoara Rosetti, fiica D-lui Radu Rosetti, fost efor al spitalelor civile, avea un căţeluş la care ţinea foarte mult.
Într-o zi câinele s-a furişat în curte şi, în poartă, a lătrat pe un ofiţer german care trecea.
Îndată ofiţerul a trimis doi poliţişti germani cu ordinal de a împuşca căţeluşul.
Domnişoara Rosetti îşi luase câinele sus si îl ţinea în braţe. Toate rugăminţile, toate implorările, au fost zadarnice.
Poliţiştii au zmuls câinele din braţele domnişoarei, l-au scoborât în curte, i-au tras un glonte în cap, l-au lăsat mort şi au plecat.
Aceasta a fost pedeapsa meritată de un câine pentru că a îndraznit să latre pe un ofiţer al Kaizerului.
În câteva săptămâni Bucureştii au fost curăţaţi de câini. Păcatul nu era mare. Toate aceste rigori au început însă ca să nemulţumească publicul revoltat de atâta constrângere”. (Bacalbaşa, 1921)
Autobuzul
În perioada interbelică era celebru prin mahalalele bucureștene un autobuz mare negru pe care scria: „Dispensarul poporului pentru animalele bolnave ale săracilor. Sucursala România”, care aparținea unei organizații londoneze înființate de o anumită doamnă Dickin care deținea astfel de autobuze în Anglia, Franța, Tanger, Egipt și în România.
Despre acest autobuz scria, pe 14 noiembrie 1934, sub titlul „Crucea roșie pentru animale” în „Ilustrațiunea română”, Daria Luca:
„Mașina aceasta e azi un prieten al mahalalelor. Cutreieră colțurile cele mai sărace, depășește marginile orașului, iese afară, pe șosele, colindă satele pentru a duce alinarea sau tămăduirea câinilor, cailor, tuturor animalelor, pe care proprietarii n’au mijloace să le îngrijească.
Un mic spital ambulant, care pleacă pe drumuri în căutarea bolnavilor. Se oprește în strada mizeră. Doctorul pășește într-o curticică.
– N’aveți ceva animale bolnave? Vi le caut eu!
Omul sărac privește neîncrezător: Să-i spuie? Să nu-i spuie ? Cățeaua lui, care-i păzește de patru ani bulendrele, zace și chelălăie de trei zile.
Acesta o fi vreun doctor „șomer”.
Nu-i vin clienții acasă și a pornit după ei. I se rupe inima că-i moare Zinca, dar îi e teamă să nu-l râdă mahalaua când o auzi c’a dat bani la „doftorul” de câini. Asta-i pentru boieri…
– Nu te costă nici un ban.
Medicul veterinar a aruncat cuvântul magic cu care și-a deschis drumul spre bietele viețuitoare chinuite pe care capriciul destinului le-a strâns pe lângă bordeiele celor săraci.
Minunea automobilului care trece pe la casele celor săraci, lecuind javrele lor fără de pedigren, se răspândește cu iuțeala fulgerului pe la toate periferiile.
Cei cari au nevoie de ajutor, ies în poartă și așteaptă neliniștiți, privind în zare, până ce sumbra siluetă își face apariția după colțul străzii”.
