Neamțul căruia îi puțeau românii

 

Un neamț din Frankfurt, Jenne, care locuia de ceva vreme în Austria, a lăsat o carte despre coborârea sa pe Dunăre până la Galați, în octombrie-decembrie 1786, și despre întoarcerea prin Muntenia Ardeal și Banat.

Jenne îi găsea pe români necinstiți, retrași, bănuitori, trufași, intriganți și, adesea, prefăcuți, josnici și umili. El nu le descoperise nici măcar o calitate.

Boierii, cu tot gustul lor pentru lux, erau, după el, de o murdărie revoltătoare. Slugile lor erau îmbrăcate în zdrențe, mâncărurile care se serveau, chiar la ospețe, miroseau urât, erau prost pregătite și acoperite de muște. Fețele de masă erau de obicei murdare. Se întrebuințau linguri de lemn și un singur pahar de argint pentru toți oaspeții. Fiecare mesean își lua băcățile de carne cu mâinile.

Mâncau pe ce dormeau

Aceiași boieri erau, cu toate acestea, de multe ori îmbrăcați cu blănuri de una sau două mii de piaștri și cocoanele erau acoperite de juvaiere.

Numai boierii care se refugiaseră la Brașov, în timpul războiului de la 1767-1774, aduseseră din Ardeal obiceiuri mai rafinate. Casele lor erau mai bine înzestrate, întrebuințau cuțite și furculițe la masă și chiar scaune. La ceilalți toată mobila se compunea din divane și saltele pe care stăpânii mâncau și dormeau.

Poporul trăia foarte modest, în sărăcie, măcar hrana era ieftină de tot – valoarea banului era mult mai mare decât în Occident, lipsa de numerar fiind cronică.

Domnul muntean, mai bogat decât cel moldovean

În țară se socoteau cam 130 până la 150 locuitori pe mila pătrată. Vite erau în cantitate îndestulătoare, precum și bivoli, oi, capre și cai. Vitele erau exportate în Polonia, Ardeal și Ungaria, precum și în Turcia de unde veneau anumiți negustori privilegiați, care îngrășau vitele cumpărate, pe pășuni.

Grăsimea vitelor era topită și carnea se usca în aer tăiată felii subțiri. Pieile vitelor formau o ramură însemnată de negustorie.

Albine se țineau multe: unii boieri aveau până la 2000 de stupi, chiar țărani având, mai ales, în Moldova, adesea o sută sau mai mult.

Domnul își rezerva, spune Jenne, un fel de monopol asupra cerii și mierii, afară de cunoscutul impozit „desetina”, care se percepea pe stupi.

Populația număra în amândouă Principate, după diferite socoteli, cam 500.000 de locuitori, „un număr într-adevăr foarte mic pentru o țară atât de bogată”. Veniturile Domnului în Muntenia erau socotite la trei milioane, iar în Moldova la două milioane de piaștri.